Federico Andahazi are multă imaginaţie. Inventează o poveste, neverosimilă – că de-aia-i poveste – cu mari scriitori ai începutului secolului al XIX-lea – în care îi întâlnim pe lordul Byron şi pe secretarul său, John Polidori, pe Mary şi Percy Shelley. Prezenţa lui Polidori printre ceilalţi scriitori atât de bine cunoscuţi nu-i deloc întâmplătoare. El este cel care a creat romanele fantastice cu vampiri. Despre vampir, dar un fel aparte de vampir e vorba şi în „Mironosiţele”.

 

Cei patru petrec câteva zile la vila „Diodati”, aflată pe malul lacului elveţian Leman. Îi întâmpină o vreme furtunoasă, cu un lac care,

 „[…]  se cabra ca un animal încolţit, iar valurile lui tumultuoase păreau rodul unor lovituri date cu copite de cal, labe de tigru şi cozi de dragon.”

 

Acolo, la vila „Diodati”, o casă de vacanţă închiriată de lordul Byron, şi într-o vilă aflată  pe malul celălalt al lacului, se întâmplă lucruri ieşite din comun. Secretarul lordul Byron găseşte în camera sa o scrisoare.

 

 

„John Polidori s-a oprit din citit. Ultima frază îl cutremurase. S-a uitat pe feresatră. Dincolo de perdeaua de apă care cădea pieziş peste lac, abia de putea zări munţii, ale căror vârfuri se topeau pe cerul furtunii.”

 

Doctorul Polidori află un mare secret. Sunt trei surori Legrand, nu două. Locuiau pe malul celălalt al lacului. Două surori, frumoase şi cunoscute pentru „farmecele” lor. A treia, marele secret, a rămas neştiut de (aproape) nimeni pentru că avea o înfăţişare respingătoare. Anette Legrand se descrie ea însăşi astfel:

„Poate că sunt coloana bifurcată a unei surori, un teratom crescut la adăpostul unui fesier frate, una dintre tumorile care, extirpate, arată oribil, ca o persoană formată doar pe jumătate: un ghem de păr, unghii, dinţi.”

 

Pe cât era de respingătoare din punct de vedere fizic, pe-atât era de inteligentă. E necruţătoare cu propria ei persoană…Se compară în permanenţă cu surorile ei:

„Faimei publice a surorilor mele îi corespunde anonimatul meu absolut. Frumuseţii lor incomparabile, urâţenia mea nemăsurată. Neghiobiei lor frivole i se opune inteligenţa mea nesuferită, care mă chinuie şi mă hărţuieşte ca o boală. […] Lipsei lor de scrupule, tendinţa mea excesivă de a avea remuşcări.” 

 

Sora Legrand cea urâtă stă tot timpul ascunsă, în întuneric.

„Încă de când eram foarte mică am simţit o irevocabilă dorinţă de singurtate şi întotdeauna am avut nevoia – o nevoie aproape fiziologică – să stau în locuri întunecoase şi liniştite. De la rivalele mele, făpturile din adâncuri, am învăţat totul. De la şobolani, interesul lacom pentru cărţi; de la gândacii de bucătărie, puterea de observaţie pătrunzătoare; de la păianjeni, răbdarea; de la lilieci, simţul oportunităţii, de la şoareci, să străbat distanţe nesfârşite prin străfundurile tenebrelor.”

 

Îmi vine în minte acum o poezie minunată cu autor anonim, care se pare că aparţine liricii norvegiene, dar paternitatea poeziei rămâne, până la urmă, o frumoasă necunoscută. Citez câteva versuri:

 

„Învaţă de la soare, să ai statornic drum

 Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum

 Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi

 Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi […]”

 

Anette, constrânsă de infirmitatea şi de urâţenia pe care le are, a trebuit să înveţe să trăiască aşa, să se adapteze învăţând de la „făpturile din adâncuri” cum se supravietuieşte, pe pământ sau sub pământ.

 

Secretarul lordului află că cele trei femei aveau nevoie de ceva ce aparţine oricărui bărbat pentru a supravieţui.

„Fapt e, dragă domnule Polidori, că supravieţuirea mea şi, ca atare, cea a surorilor mele, depinde de obţinerea a „ceva” aflat în posesia dumneavoastră. […] curând  atât eu cât şi surorile mele vom fi în agonie dacă ne va mai lipsi acel „ceva” pe care îl aveţi.”

 

„Acel ceva” despre care aminteşte Andahazi în roman e lichidul aflat în posesia fiecărui bărbat şi care asigură continuitatea speciei umane. Toate trei surorile au nevoie  pentru a supravieţui de el. Cele două frumuseţi, Babette şi Colette Legrand, asigură „necesarul” prin farmecele lor feminine pentru ele, dar şi pentru hidoasa lor soră Anette Legrand, care preferă să-i scrie lui Polidori toate acestea decât să se arate. Secretarului lordului Byron i se oferă un târg: în schimbul „lichidului vieţii” pe care-l are, hidoasa şi misterioasa a treia soră Legrand, extrem de talentată scriitoare, îi dă acestuia primele capitole dintr-un roman care, deşi scris de ea,  ar urma să fie cunoscut sub semnătura  lui Polidori.

 

„Polidori a citit însemnările cu lăcomie. Primul paragraf l-a stupefiat pur şi simplu. Rândurile lor erau chiar ce dorise să scrie întreaga viaţă. Era întru totul sigur că aceea era, literalmente, povestirea la care visase.”

 

Gustul posibilei celebrităţi e deja prea mare…

„Avid de glorie, John Polidori era dispus să-şi dea până şi ultima picătură de substanţa esenţială pe noi istorii. Oare nu se afirmă, cu o îngâmfare de prost gust, că textele sun fiii propriilor autori?”

 

Disperat şi supărat în aceeaşi măsură pentru plecarea misterioasă a lui Anette, şi cu aceasta dispariţia furnizoarei de material literar de cea mai bună calitate, Polidori scrie o scrisoare plină de venin:

 „Sunteţi, într-adevăr, fiinţa cea mai groaznică, josnică şi demnă de dispreţ pe care am avut nefericirea s-o cunosc. Descrierea oribilă pe care v-aţi făcut-o pentru mine e binevoitoare faţă de anatomia dumneavoastră reală. Nici spiritul nu vă rămâne de căruţă.”

 

Totuşi, Polidori are decenţa să recunoască:

„Trebuie să admit totuşi că povestirea a cărei paternitate mi-aţi cedat-o e pur şi simplu sublimă.”

 

Pentru „serviciile” sale, doctorul Polidori primeşte „paternitatea” povestirii „Vampirul”, a cărei autoare este, de fapt, Anette Legrand. Răspunsul la scrisoarea răutăcioasă a doctorului devenit scriitor nu se lasă mult aşteptat:

„Mulţumiţi-vă cu „Vampirul” care, cu toată modestia, e o scriere prea mare pentru un biet doctoraş condamnat să fie în umbra lordului. Fiţi sigur: nu sunteţi bun de altceva.”

 

Atacurile din partea lui Anette nu se opresc aici. Ea continuă:

„Chiar dacă aţi scrie o operă comparabilă cu a frumosului Percy Shelley, tot aţi rămâne un foarte sărac slujitor şi fiu de secretar[…].”

 

Şi ca să fie totul pe deplin lămurit:

„În rest, ce vă face să credeţi că fluidul vital al Domniei Voastre – delicios, de altfel – e singurul de care dispun? Din fericire, pe lume sunt milioane de bărbaţi. În plus, paternitatea e întotdeauna cea mai îndoielnică.”

 

Paternitatea unei fiinţe umane are o anumită doză de incertitudine. Se pare că şi despre paternitatea unei opere literare se poate discuta…Finalul scrisorii e şi atacul cel mai dur la adresa doctorului:

„M-aţi numit „diabolică” […]. Dar trebuie să vă amintesc că diavolul îşi alege singur sufletele pe care să le cumpere şi niciodată nu l-ar interesa sufletul cuiva care, ca un mizerabil, şi-l scoate la mezat. Mulţumiţi-vă cu ce v-am dat. Adio, iubite Polly Dolly.”

 

Andahazi ne spune ce s-a întâmplat mai târziu cu Polidori: niciodată n-a putut scrie  ceva atât de bun ca „Vampirul”, oricât s-a străduit…

„După propriul jurnal se deduce că tânărul medic – după Byron, „mai apt să provoace, decât să vindece boli”- se îndrepta iremediabil spre un dezastru definitiv. Profitând de absenţa lordului, secretarul a predat manuscrisul „Vampirului” în 1819.”

 

În finalul romanului aflăm că lucrarea s-a bucurat de un mare succes de public, dar este semnată de Byron, nu de Polidori…Autorul înlătură orice neînţelegere care ar putea apărea în imaginaţia cititorului. Cei patru scriitori veniţi în vacanţă la vila „Diodati” s-au înţeles să scrie fiecare

„câte o naraţiune bazată pe o întâmplare supranaturală”.

 

Scriitorul ne spune, la final, că lordul Byron a aflat de sinuciderea secretarului său John Polidori abia în 1821. Şi, aşa cum se cade într-un roman valoros, se combină fantezia cu realitatea, viaţa trăită cu cea imaginată. 

„Istoria ne-a lăsat suficiente mărturii despre existenţa gemenelor Legrand. La Hôtel d’Angleterre din Geneva se mai păstrează încă registrele în care apar numele lor.”

 

Numele lui Anette nu apare…Apare, în schimb, misterul care nu putea lipsi nici la sfârşit. Federico Andahazi e cel care face acum mărturisiri depre o ciudată întâmplare pe care a trăit-o:

„Refuz să accept drept probă plicul negru  - cu sigiliul din ceară roşie [cu] o aproape indescifrabilă literă „L”- care a apărut inopinat pe masa mea de lucru şi pe care încă nu m-am hotărât să-l deschid.”

 

Plicuri asmănătoare găsea pe masa din camera sa şi doctorul Polidori. Poate că muza unui scriitor se metamorfozează în multe  variante. Cum veţi putea constata, la Federico Andahazi muza inspiraţiei literare e mereu lângă el! Mă bucur că i-am citit această carte şi sunt sigur că deschiderea plicului de care vorbeşte nu l-ar ajuta cu nimic. Ştie să scrie cu talentul cu care sunt înzestrati puţini din scriitorii lumii!