logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: “Intermitenţele morţii” de José Saramago PDF Imprimare Email 1292 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 15 Septembrie 2013 05:20
 
“A doua zi nu a murit nimeni.”
Saramago începe romanul dându-ne o ştire neaşteptată. Niciodată nu s-a mai întâmplat  să treacă o zi 
 
„fără să se producă un deces din cauză de boală, o cădere mortală, o sinucidere dusă la bun-sfârşit[…] Nici măcar unul dintre acele accidente de maşină […] când iresponsabilitatea  veselă şi excesul de alcool se iau la întrecere pe şosele ca să fie clar, o dată pentru totdeauna, cine e in stare să ajungă primul la moarte.”
 
Lucrurile se înrăutăţesc odată cu lipsa morţii. Oamenii nu mai pot să moară, dar suferinţa, boala, bătrâneţea eternă sunt prezente peste tot. Spitalele devin suprapopulate cu muribunzi care nu pot face marele pas, numărul pensionarilor creşte nepermis de mult, sistemul economic al ţării e dat peste cap. La început
„…cetăţenii erau ferm convinşi că, prin simpla voinţă, va fi posibil să se învingă moartea şi că, prin urmare, dispariţia nemeritată  a atâtor oameni în trecut se datora numai unei reprobabile debilităţi volitive a generaţiilor anterioare.”
 
 
Neobişnuita veste a dispariţiei neaşteptate a morţii din ţară e dezbătută de preoţi şi de conducătorii statului.
 
„ Fără moarte, ascultaţi-mă bine domnule prim-ministru, fără moarte nu există înviere şi fără înviere nu există biserică.”
 
Spune un cardinal, neuitând să precizeze că
 
„Biserica, domnule prim-ministru, s-a obişnuit într-o asemenea măsură cu răspunsurile eterne, încât nu pot să mi-o imaginez dând altele, chiar dacă realitatea le contrazice. De la început noi n-am făcut altceva decât să contrazicem realitatea, şi iată-ne aici.”
 
Oamenii încep să-şi manifeste bucuria că au devenit nemuritori arborând drapelul naţional pe toate clădirile.
„Era imposibil să rezişti unei asemnea fervori patriotice."
 
Unii arborau drapelul drept recunoştinţă pentru noua lor situaţie, alţii pentru că se temeau că ar fi putut fi acuzaţi că
„Cine nu pune drapelul nemuritor al patriei la fereastra casei sale nu merită să trăiască”
 
Nu toată lumea se bucură de lipsa morţii. Cei de la pompe funebre rămân fără „obiectul muncii”. Să ne gândim că 
„…niciodată vreun cadavru uman nu trebuie să fi dus lipsă de cineva care să-i sară în ajutor şi să-l îngroape, chiar dacă n-a fost decât pământul generos care s-a deschis.”
 
Guvernul face o comisie care să ducă la o concluzie acceptabilă despre
„cauzele misterioase ale dispariţiei subite a morţii.”
 
Comisia are misiunea de a găsi răspuns la întrebarea:
„Ce vom face cu bătrânii, de vreme ce nu mai există moartea ca să le reteze excesul de veleităţi macrobiene?”
 
Firmele de asigurări de viaţă au şi ele probleme acum, când
„Moartea îşi pusese capăt zilelor.” 
 
Neobişnuita situaţie e prilej de polemici între feţele bisericeşti şi filozofi. Un preot spune:
„…tocmai pentru asta existăm pentru ca oamenii să-şi trăiască toată viaţa cu frica în gât şi, atunci când le soseşte ceasul, să primească moartea ca pe o eliberare .”
 
În cazul inexistenţei morţii, însuşi sensul existenţei credinţei e pus sub semnul îndoielii.
„Religiile, toate câte sunt ele, oricât le-am răstălmăci, nu au altă justificare pentru a exista decât moartea. […] tocmai pentru asta existăm, pentru ca oamenii să-şi trăiască viaţa cu frica-n gât şi, atunci când le soseşte ceasul, să primescă moartea ca pe o eliberare.”
 
Filozofii sunt de părere că nu trebuie să sperie pe nimeni faptul că moartea nu mai există
„Nu ştim dacă a încetat să mai existe, ştim doar că a încetat să mai ucidă. Nu e acelaşi lucru.
 
Există o mare problemă, cu care şi prelaţii şi filozofii sunt de acord:
„…dacă fiinţele umane n-ar muri, totul ar fi permis. Şi asta e rău […].”
 
Oameni care ar fi trebuit să moară, din cauza bolilor sau a vârstei înaintate, rămâneau „suspendaţi” între viaţă şi moarte. Un bunic şi nepotul său ar fi trebuit să moară. Familia cere ajutor preotului, care 
„ridică ochii spre cer şi nu avu alt cuvânt de răspuns decât că toţi ne aflăm în mâinile lui Dumnezeu şi că mila divină este nesfârşită.”
 
…dar insuficientă pentru a rezolva această problemă neaşteptată.
 
Locuitorii ţării în care oamenii nu mai pot să moară găsesc o soluţie interesantă pentru a trece din lumea viilor în cealaltă lume. Până la urmă, e vorba doar de câţiva paşi (făcuţi pe furiş, e drept) până dincolo de graniţă. În celelate ţări, totul se desfăşoară ca şi până acum: se moare…
 
În orice moment tensionat care apare într-o societate umană, apar şi aici relaţii de tip mafiot. Scriitorul numeşte noua mafie „maphia”, pentru a face deosebire faţă de mafia cealaltă. Noua maphie avea ca „obiect de activitate”transportul (ilegal, fireşte) muribunzilor dincolo de graniţă, unde se putea muri fără probleme.
 
Văd că şi scriitorul portughez José Saramago are obiceiul ca, din când în când, să implice cititorul în acţiunea romanului.
„Urmând exemplul bătrânului de la pagina cincizeci şi unu, fusese dorinţa morţilor să moară […].”
 
Viaţa locuitorilor ciudatei ţări se schimbă fundamental 
„între speranţa de a trăi veşnic şi teama de a nu muri niciodată.”
 
Biserica ia parte  la aprinsele dezbateri pe tema nemuririi:
„Biserica intră pe câmpul dezbaterii călare pe calul de luptă obişnuit, adică planurile lui Dumnezeu sunt cum au fost intotdeauna, de nepătruns. […] nu ne este permis să tragem cu ochiul prin crăpătura uşii cerului ca să vedem ce se petrece inăuntru.”
 
Un fragment al cărţii lui Saramago mi-a atras în mod deosebit atenţia. Dacă bătrânii nu mai puteau muri, asta nu însemna că nu-i lăsau puterile…Un bătrân ajunge să fie izolat de familie. Nu putea să se hrănească fără să se murdărească. Din această cauză, e pus să manânce dintr-o farfurie de lemn, aşezat pe jos, în pragul uşii. Nepotul său, văzând cum e „îngrijit ” bunicul, face şi el o farfurie de lemn pentru tatăl său, pentru momentul când va fi bătrân. Lecţia dată de fiu tatălui a avut efect. Imediat bătrânul a fost primit la masă, alături de întreaga familie…
„Ceaţa de pe ochii tatălui se risipi, acesta văzu adevărul şi lumina sa, şi imediat se duse să-i ceară iertare celui ce-i dăduse viaţă.”
 
Ţara unde nu se  mai murea era, ca formă de guvernământ, regat. Apar dispute acum între adepţii regalităţii şi cei ai monarhiei.
„… chiar dacă mâine s-ar hotărî să abdice din cauza vârstei sau a diminuării facultăţilor mintale, tot ar continua să fie rege, o serie nesfârşită de regi întinşi în paturile lor în aşteptarea unei morţi care nu va veni niciodată[…].” 
 
Regele e informat despre un pericol neaşteptat:
„…sire, dacă nu începem să murim, nu vom avea viitor.”
 
Iată o problemă la care nu mulţi s-au gândit până acum…Saramago a făcut-o…
 
În partea a doua a cărţii, autorul portughez aduce în prim-plan un personaj neaşteptat: moartea, care dă dovadă de sentimente umane. Se îndrăgosteşte de un violoncelist… Devine un personaj vizibil în momentul când începe să trimită scrisori de atenţionare celor care urmau să moară în următoarele zile.
 
Acum, oamenii, deja învăţaţi cu nemurirea, trec greu la starea cu care, într-un fel sau altul, fuseseră obişnuiţi de la naştere, că orice început are şi un inevitabil sfârşit. Se organizează echipe de psihologi care să-i ajute pe oameni
„să  depăşească trauma de a trebui să moară din nou când erau deja atât de convinşi că aveau să trăiască pentru totdeauna.”
 
Spuneam că oamenii şi-au manifestat bucuria nemuririi prin arborarea drapelului naţional pe clădiri. Acum, la revenirea la normalitatea pe care trebuie s-o acceptăm, drapelele au rămas, iar oamenii continuă să salute simbolul naţional. Scriitorul se întreabă dacă
„o făceau din cauza decedatului sau din cauza simbolului viu şi sfânt al patriei”.  
 
Totul reintră în normalitate.
„Era evident că moartea nu se abătuse de la înţelegerea sa cu umanitatea”
 
Sigur, nimeni nu vrea să moară, dar oamenii
„crezând că fiind atâta lume de murit, numai printr-un mare ghinion le-ar veni rândul”.
 
Saramago are umor: moartea încearcă să-şi modernizeze modalitatea de expediere, utilizând poşta electronică. Într-o discuţie cu nelipsita-i coasă, îi spune acesteia:
„am auzit că este tot ce poate fi mai igienic, că nu lasă pete de cerneală, nici nu murdăreşte degetele.”
 
Ar mai fi şi avantajul rapidităţii.
„Exact în momentul în care omul ar deschide outlook express-ul de la Microsoft, gata, l-am prins.”
 
Scrisorile expediate de moarte, ajung la destinatar cu precizie. Asta, până-n ziua când una dintre ele se întoarce la expeditor. Moartea nu poate înţelege cum 
„un aviz semnat cu propria ei mână şi cu scrisul ei, un aviz în care se anunţa sfârşitul irevocabil şi fără drept de prelungire al unui om fusese returnat la punctul de plecare .”
 
Sinistrul personaj al lui Saramago meditează la ciudata întâmplare 
„în timp ce  oasele degetelor sale sau degetele de oase bat darabana pe tăblia mesei.”
 
Superbă inversare de cuvinte, în urma căreia se realizează un efect umoristic excepţional. 
Autorul continuă pe acelaşi ton zeflemitor la adresa morţii. 
„Dacă moartea visase la speranţa de a avea vreo surpriză care s-o distragă de la plictiseala rutinei, se putea considera servită. Iată că o avea, şi dintre cele mai mari.[…] Ne vine să punem o mână pe umărul ei dur, să-i spunem la ureche sau, mai exact, în apropierea locului unde o avusese, sub osul pariental, câteva cuvinte de simpatie.”
 
Plecată în urmărirea omului la care scrisoarea sa de anunţare a trecerii apropiată în lumea de dincolo nu putea ajunge, moartea ia chipul unei femei. Adică un om . Drept urmare, se comportă ca un om.
„Rămase în camera de hotel toată ziua. Se uită la televizor până târziu. Apoi se băgă în pat şi stinse lumina. Nu dormi. Moartea nu doarme niciodată.”
 
Într-adevăr…
 
Autorul cărţii spune că moartea,  metamorfozată în femeie, e frumoasă
„într-un fel imposibil de definit, aparte, inexplicabil prin cuvinte, ca un vers al cărui ultim sens, dacă aşa ceva există într-un vers, scapă încontinuu traducătorului.”
 
Excepţional! Poate defini cineva frumuseţea – un atribut prezent în oricare femeie- mai bine decât Saramago?
 
În final, violoncelistul (omul la care nu ajungea scrisoarea fatidică) şi moartea au o relaţie omenească. Moartea distruge scrisoarea  şi se întoarce în pat, alături de el. 
„…fără să inţeleagă ce i se întâmplă, ea care nu dormea niciodată, simţi că somnul făcea să-i cadă suav pleoapele. A doua zi nu a mai murit nimeni.”
 
Aşa se termină romanul, cu aceleaşi cuvinte cu care începe. Cercul se închide. „Meciul” continuă…
 
José de Sousa Saramago a scris cartea când avea 83 de ani. A avut timp suficient ca să râdă de moarte. Spune scriitorul:
„Moartea e supărată. E vremea să scoatem limba la ea.”
 
El a reuşit! Ce putem face altceva?...
 

Share
Ultima actualizare Luni, 16 Septembrie 2013 10:28
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact