logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE:”La căderea nopţii” de Fernando Butazzoni PDF Imprimare Email 1578 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 18 August 2013 13:07
Scriitorul uruguayan Fernando Butazzoni are o temă preferată care apare în operele sale literare: lupta încrâncenată între regimul politic nedispus să cedeze ceva din drepturile câştigate cu ajutorul armelor şi populaţia care trebuie să se supună necondiţionat. America de Sud a fost zeci de ani locul unde s-au întâmplat cele mai dese şi violente  schimbări de guverne, toate prin forţa  armelor, urmate de nenumărate restricţii pentru populaţia civilă. 
 
Locul unde se desfăşoară conflictele dintre regimul politic şi populaţie este oraşul. Maria Berza, în prefaţa cărţii „La căderea nopţii”, scrie:
„Metropola  este […] o fiinţă vie şi vitală, un microcosm în care individul uman şi masa socială luptă cu sine şi între ei pentru a înţelege sensul existenţei, sau, în cele mai multe rânduri, acesta renunţă şi rămâne claustrat într-un mediu social covârşit de o tristeţe confuză, într-o atmosferă de anonimat asfixiantă.”
 
„La căderea nopţii” e un roman care cuprinde personaje dintre cele mai diverse, dar care pot fi trecute în două mari categorii: cei care au, şi cei care n-au. Cei cu care soarta a fost binevoitoare, şi cei cărora soarta le-a dat numai suferinţă.  Despre un vagabond care îşi petrecea timpul pe străzi, Butazzoni scrie:
„Exista, atâta tot. Slab, aproape imaterial, de nemâncare şi mizerie, piele şi os, umbră şi şoaptă. O mână de resturi.”
 
Un om pentru care viata nu mai însemna mare lucru:
„…viaţa i se prăbuşise definitiv, iar zgomotele acelea îi păreau la fel de îndepărtate şi străine ca stelele, mai albastre astăzi decât de obicei.”
 
Foamea, cumplita foame, era lucrul cel mai greu de suportat:
„ …foamea devenea brutalăşi urgentă. Îi alerga prin măruntaie cu mişcări de şopârlă , îi sfâşia, mai sus, stomacul. Se preschimba într-o femelă absolută, care işi înfigea ghearele, muşca, rupea […]. O căţea turbată, o rană deschisă, foamea era un ţipăt în plină noapte.”
 
Marcial, un alt personaj, pentru care 
„întrebările străbat obiectele şi se înfig în sâmburele după-amiezii, iar de acolo lovesc în colţul până acum virgin al omeniei sale, de individ de umplutură, de fotograf de nunţi şi alte întâmplări mai mult sau mai puţin cotidiene.”
 
Marcial e fotograful poliţiei. Îşi urmează şeful peste tot, la toate cazurile care trebuie rezolvate. Inspectorul de poliţie îşi face meseria, fotograful, la fel. Marcial e dus de val…Îşi însoţeşte şeful
„…fără a şti unde să se oprească, dacă în stânga vieţii sau de-a dreapta morţii.”
 
Alte personaje sunt revoluţionarii, care nu se dau de la nicio activitate sângeroasă pentru a-şi atinge scopul. Ernesto stă pe gânduri într-un autobuz:
„întotdeauna ţinuse seama de posibilitatea de a fi arestat. Subiectul fusese discutat, se vorbise despre el la o reuniune unde fumaseră mormane de ţigări, tovarăşii, conştiinţa, revoluţia.[…] În timp ce servieta devine tot mei grea şi i se pare că o să se rupă, deşi e sprijinită pe genunchi, şi atunci, îşi spune Ernesto, începe nebunia, cu pistoalele căzând pe jos, cu manifestele răspândite pe scaune.”
 
Locul unde e posibil orice este, pentru Butazzoni, oraşul,
„adormit în pulsaţii surde, aproape imperceptibile, dar neîndoielnic sigure. Deoarece oraşul e viu. Se vede asta după porţile întredeschise, după o javră ce-şi târăşte nefericirea nocturnă şi tăcută , după tramvaiul uitat definitiv intr-un maidan, adăpostind vite şi vagabonzi.”
 
În lumea aceasta aflată într-o continuă luptă, într-o permanentă încercare  de a schimba prin forţa armelor autoritatea statală, unii sunt urmăriţi, alţii sunt urmăritori. 
„Salvador aleargă şi simte cum inima i se zbate în gât. Este oraşul şi mai este el, într-o luptă îndârjită pentru stăpânirea umbrelor, prieten al cotlonului întunecat din ganguri, în burniţa ce tocmai a început să cadă şi face să lucească asfaltul străzii.[…] tot mai fuge, strângând pistolul cu o putere de naufragiat, fără să simtă lichidul vâscos şi călduţ care i se scurge de-a lungul braţului. O pisică se furişează pe un zid semănat cu cioburi şi Salvador ar vrea să fie pisică. Dar nu poate.”
 
Excepţional surprins de scriitor conflictul dintre armată şi combatanţii nemulţumiţi de regimul politic! Totul se poate termina cât se poate de repede…Salvador
„mai avu timp, din mirosul pătrunzător al pulberii, să se gândeasca iarăşi la Maria, înainte ca noaptea să-l cuprindă în strânsa ei îmbrăţişare , înainte ca sunetele să se îndepărteze vertiginos de trupul lui, înainte de a se prăbuşi în mijlocul salvelor, cu ochii larg deschişi către spaima străzii.”
 
Demonstraţiile populaţiei civile erau repede anihilate de miltari.
„…camioane pline cu soldati care se îngrămădeau unii în alţii, alcătuind un ghem uman de culoarea ierbii. Ţevile puştilor se detaşau premonitoriu, ca ţepii unui arici.”
 
Nici măcar „tabăra” care avea avantajul echipamentului din dotare nu dorea începerea conflictului, care putea deveni imprevizibil în timpul desfăşurării.
„Ici-colo se vedeau soldaţi cu căşti şi cizme lustruite care stăteau de vorbă şi fumau cu o falsă nepăsare, nădăjduind că ceasurile se vor destrăma încet.”
 
Scriitorul uruguayan ne „invită” într-un mod original să participăm cu gândul la poveştile sale despre o lume de care am avut şi noi parte…Pablo Bellmonti, student la filozofie, stătea într-un bar şi…filozofa.
„Astfel, cu aceasta construcţie precară alcătuită din câteva cuvinte gândite de un personaj ce poate să existe ori să fi existat, clădim altă construcţie , alt edificiu unde vom locui chiar noi, umplându-l de şoapte şi umbre.”
 
Alt personaj al romanului, doamna Vincenzo, femeie singură, trăia de doisprezece ani fără să iasă afară din casă, pentru că
„de multă vreme o speria totul. O speria imprevizibilul, sinuozitatea pe care o ghicea de la ferastră. Prefera să trăiască zidită în metodica ei formă de a însăila o zi după alta, un an după altul, calculând şi ştiindu-şi tristeţile posibile şi bucuriile şi amărăciunile domestice[…].”
 
Doamna Vincenzo îşi dă seama că sfârşitul zilelor ei nu-i chiar atât de departe.
„…niciodată nu se gândise la asta, să mor fără să mă plângă nimeni şi fără să am un loc de veci e aproape mai rău decât să trăiesc veşnic.”
 
Admir la acest scriitor ideile pe care le are şi modul cum le dă viaţă. Karina,  o     studentă, prietenă cu Pablo Bellmonti, are nişte mâini care
„semănau cu nişte păsări, că sunt chiar păsări, deoarece când vorbea mâinile ei păreau să se înalţe în zbor, să se desprindă şi să plutească uşoare, uneori împletindu-se în aer şi revenind iarăşi pe masă.”
 
Luptătorii din „jungla” urbană ştiu la ce fel de sfârşit să se aştepte…Pablo, un alt nemulţumit de lumea în care trăieşte, ştie că muniţiile pe care le are asupra sa vor deveni
„un proiectil incandescent, înfigându-se într-un trup care va deveni la rândul lui nefiinţă şi nefiinţa ţărână şi ţărâna plante şi plantele umbră şi umbra adăpost şi adăpostul glasuri şi glasurile ordine şi ordinele un proiectil incandescent înfigându-se într-un trup[…].”
 
O carte cu scene de tortură aplicată protestatarilor de forţele represive, o carte care te pune pe gânduri despre ce-i bine şi ce nu-i bine în lume, despre faptul că totul are un început, dar şi un sfârşit. Şi peste toate acestea, marea intrebare: de ce-i aşa cum este, când ar putea ca totul să fie numai iubire pentru aproapele nostru?
 

Share
 

Dr.Max - Farmacie

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Vremea


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact