logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: Giovanni Papini – „Gog” PDF Imprimare Email 7455 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 09 Iunie 2013 08:12

Romanul „Gog”, apărut în 1934, este o satiră despre om şi capriciile sale, despre om şi ideile sale, care de multe ori sunt de-a dreptul năstruşnice. Anul apariţiei are relevanţă, pentru că multe din ironiile puse de scriitor pe seama personajului său principal sunt actuale şi azi. Gog este un personaj excentric.
„Adevăratul său nume era, se pare, Goggins, dar din tinereţe i se spusese totdeauna Gog şi acest diminutiv îi plăcu, pentru că îl înconjura cu un fel de aureolă biblică şi fabuloasă: Gog, rege în Magog.”
 
Giovanni Papini spune că l-a cunoscut pe Gog într-o casă de nebuni. Boala de care suferea e greu de precizat:
„Nici un alienist nu i-a putut defini boala : unul vorbea de sindrom psihoastenic, altul de dublarea personalităţii, al treilea de alienaţie morală; cei mai mulţi declară că suferă de tulburări multiple şi aşa de înrădăcinate, încât nu permit decât un simulacru de tratament, la întâmplare.”
 
Gog
„Era un monstru cam de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în verde deschis. Înalt, dar rău făcut. N-avea un fir de păr pe cap: nici păr, nici sprâncene, nici mustăţi, nici barbă.”
 
La bătrâneţe,Gog devine foarte bogat, călătoreşte mult prin lume şi are ocazia să cunoască oameni celebri, nebuni, scriitori, filozofi, de la care află poveşti demne de a fi  consemnate. Călătoreşte mult, dar se poate mişca în voie folosindu-şi imaginaţia, prin toate secolele pe care omenirea le-a trecut până acum în „contul” ei.
 
El spunea:
„Până acum, eu am fost sclavul banului; de acum înainte, banul trebuie să fie servitorul meu.  Nu vreau să aştept, cum fac semenii mei, să cad în mintea copiilor, spre a descoperi lumea şi a mă bucura de viaţă.”
 
Scriitorul citeşte nişte însemnări făcute de Gog în urma călătoriilor făcute în întreaga lume.
„Le citii pe toate, câteodată cu un zâmbet, câteodată cu dezgust, altădată cu oroare, dar totdeauna, mărturisesc, cu multă curiozitate.”
 
Se scuză parcă pentru cele ce vor urma să fie citite 
„Cine cunoaşte cărţile mele, mai ales pe cele din urmă, îşi va da seama că nu poate fi nimic comun între mine şi Gog. Dar în acest semisălbatic cinic, sadic, maniac, hiperbolic, am văzut un fel de  simbol al civilizaţiei cosmopolite, false şi bestiale — după mine — şi-l înfăţişez cititorilor de azi cu aceeaşi intenţie cu care spartanii arătau fiilor lor un om beat mort.”
 
Însemnările lăsate de Gog sunt diverse, ciudate, năstruşnice. Un personaj se laudă:
„ Am inventat, îmi spuse el, muzica tăcerii. Orice muzică tinde spre tăcere şi puterea ei  stă în pauzele dintre un sunet şi altul. Am găsit mijlocul de a suprima schela superficială  a notelor şi ofer tăcerea în starea sa de puritate originală.”
 
Papini este un maestru neîntrecut al „penelului” din vârful peniţei sale. Spune personajul său  Gog despre un prieten revăzut după mulţi ani:
„Când a sosit, nu l-am recunoscut înainte de a-şi spune numele. S-a schimbat la culoare şi mi  se pare chiar şi la trup. Era o trestie de piele albă şi-a devenit un stejar de culoare brună."
 
Însemnările lui Gog povestesc şi despre metoda controlării demografice a populaţiei pe o insulă  din Pacific, la sud de Noua-Zeelandă. Condiţiile de pe insulă permiteau existenta unui număr fix de persoane. Toţi cei care erau  peste acest număr, erau omorâţi.
„…de fiecare nou născut trebuie să moară cineva, în aşa fel, ca numărul locuitorilor să nu
treacă niciodată de şapte sute şaptezeci.”
 
Cei care nu se sinucideau când aflau că soarta le-a fost nefavorabilă, erau puşi în saci şi aruncaţi în mare. Azi, metodele de control demografic sunt mult mai subtile…S-au inventat E-urile…
 
Din acest amestec de întâmplări din cele mai diverse, de discuţii pe care le are Gog cu oameni iluştri ai omenirii, putem afla şi lucruri interesante. Mahatma Gandhi, de exemplu, îi spune cum i-a venit ideea luptei pentru independenţa Indiei. La început, 
„Vechii indieni se îngrijeau prea puţin de ceea ce se petrecea pe pământ şi cu atât mai puţin de politică. Cufundaţi în contemplarea lui Atman, a lui Brahma, a Absolutului, ei nu doreau altceva decât să se contopească cu sufletul unic al universului. Pentru ei viaţa de toate zilele, viaţa exterioară, era o ţesătură de iluzii şi important era să se elibereze repede de ea, mai întîi prin extaz, apoi prin moarte.”
 
Motivaţia luptei lui contra stăpânitorilor englezi i-a venit lui Gandhi de la…englezi
„Englezii înşişi mi-au inspirat această idee pur europeană. Gândul meu a luat fiinţă în timpul unei lungi şederi la Londra. Am observat că niciun popor din Europa n-ar suporta să fie administrat şi condus de oameni de alt neam. Şi mai ales la englezi, acest   demnităţii şi al independenţei naţionale e foarte dezvoltat. Nu vreau să mai văd englezi în casa mea, tocmai pentru că semăn prea mult cu englezii.”
 
Papini pune problema făţărniciei de care dau dovadă oamenii în diferite împrejurări. Ştim că oamenii una spun, alta gândesc…Drept urmare, ar trebui să avem nişte măşti pe care să le folosim, de la caz la caz.
„Fiecare din noi ar putea să-şi fabrice mai multe şi să poarte una sau alta după dispoziţia momentană şi după ocupaţii...Toţi ar trebui să aibă, în garderoba lor, pe lîngă pălării, o mască tristă pentru vizitele de condoleanţe şi pentru înmormîntări;  o mască feroce, pentru discuţii şi dueluri;  o mască patetică şi languroasă pentru flirt şi logodne; o mască veselă pentru comedie şi petrecerile cu prietenii şi aşa mai departe.”
 
Purtatul măstilor în public ar avea numai avantaje:
„1. Avantaj igienic. Protecţia epidermei feţei.
  2. Estetic. Masca făcută după comanda noastră ar fi totdeauna mai frumoasă decât figura naturală şi ne-ar scuti să vedem atâtea fizionomii idioate şi deformate.
  3. Moral.  Necesitatea  de  a  simula — adică  de  a potrivi figurile noastre cu sentimentele pe care aproape niciodată nu le simţim — ar fi destul de redusă, limitată numai la cuvinte. Am putea să vizităm pe un prieten nenorocit fără să se vadă în trăsăturile feţei o durere pe care n-o simţim.
 4. Avantaj educativ. Întrebuinţarea prelungită a aceleiaşi măşti […] sfârşeşte prin a modela figura omului şi a transforma chiar caracterul celui care o poartă.” 
 
Discuţia cu un evreu lămureşte nişte aspecte insuficient cunoscute. 
"Tot vorbind, l-am întrebat cum se face că evreii sunt, de obicei, aşa de inteligenţi şi aşa de fricoşi.”
 
Un răspuns interesant primeşte Gog:
„Fricoşi ? Vreţi să vorbiţi, probabil, de curajul fizic, material, animal. Cât despre cel  spiritual, evreii sunt nu numai curajoşi, dar chiar temerari.[…] după ce s-au împrăştiat,  evreii au fost întotdeauna fără ţară, fără conducere,  fără armată: grupuri slabe în mijlocul  mulţimilor care-i urau. Cum voiaţi să se fi dezvoltat în ei eroismul cruciaţilor şi al  condotierilor? Ca să nu fie exterminaţi, au fost siliţi şi ei să inventeze mijloace de apărare
şi au  găsit două: banul şi inteligenţa.”
 
Acum,
„Ca mari capitalişti, noi dominăm pieţele financiare într-o vreme în care economia este totul  sau aproape totul.”
 
Scria Papini acum mai bine de 80 de ani. Un adevăr asupra căruia trecerea timpului n-are niciun efect. 
 
Gog  propune o nouă credinţă: 
„Religia nouă şi definitivă, pe care eu o propun oamenilor, este Egolatria. Fiecare se va adora  pe sine. Fiecare va avea Dumnezeul său personal: pe sine însuşi.”
 
În acest fel,
„Baia zilnică sau săptămânală va fi echivalentul botezului; mâncarea va înlocui împărtăşania;  pierderea trecătoare a conştiinţei Eului, va fi pocăinţa.”
 
Să recunoaştem că, în realitate,
„omul, în ciuda tuturor ipocriziilor şi a tuturor retoricilor, nu iubeşte sincer decât pe sine însuşi şi nu respectă şi nu adoră decât propriul său eu. El se preface, de frică sau prin superstiţie, că venerează pe Dumnezeu, pe eroi, patria, omenirea şi toate celelalte nume, istorice sau abstracte, care umplu galeriile istoriei.”
 
Gog ajunge să discute cu un inovator în arta sculpturii.
„ Singura îndrăzneală posibilă în domeniul plasticii este de a trece de la nemişcare la efemer. Arta cea mai perfectă muzica, te mişcă, trece şi dispare.Sunetul e instantaneu. nu întârzie — şi totuşi cât e de puternic ! Dacă toate artele tind către muzică, şi sculptura trebuie să se apropie de această artă divină şi fugitivă. Vă voi da îndată un exemplu.”
 
…şi artistul face un fum pe care-l modelează cu nişte palete după cum doreşte.
„Priviţi, dar repede ! Întipăriţi-vă în minte această  formă! După câteva clipe statuia va dispărea!”
 
În competiţia inegală cu eternitatea, sculptura de marmură dispare în secole, sculptura de fum dispare în secunde. Avantajul sculpturii efemere?
„Nu poate fi păstrată, nici transportată, şi mai ales nu se poate cumpăra.”
 
Şi nici nu poate fi furată, adaug eu. Cine ar face aşa ceva pentru câteva secunde pe care le-ar avea la dispoziţie pentru a-şi contempla „achiziţia”?
 
Pe Gog îl deranjează faptul că oamenii nu se jenează să mănânce în public.
„Ies acum  dintr-un imens restaurant de lux. Oribil. Nimic mai respingător decât toate acele guri care se deschid, cu acele mii de dinţi care mestecă. Ochi atenţi, lacomi, strălucitori; fălci care se contractă şi se mişcă; obraji care, încet, încet, se înroşesc... Existenţa ospătăriilor publice este dovada cea mai bună că omul n-a ieşit încă din faza animalică.”
 
În povestirea „O vizită la Knut Hamsun” aflăm ce apăsătoare poate fi notorietatea.
„Gloria e un certificat de neputinţă. Şi mai mult, e o închisoare. Vrei sau nu, eşti supus unei supravegheri speciale. Nu poţi închiria o casă sau intra într-o cafenea sau pleca într-o călătorie, fără ca mii de persoane să nu ştie imediat, să nu prevestească imediat, să nu tipărească. Ceea ce e mai rău, e că celebritatea te dă pe mâna hoţilor cinstiţi. Toţi vor ceva, toţi pretind ceva, toţi îţi iau în mod efectiv ceva. Dintr-o sută de scrisori pe care le primesc, cel puţin nouăzeci sunt scrise pentru a cerşi.”  
 
În altă povestire, simbolurile masonice de dimensiuni continentale şi acţiunile nesăbuite ale oamenilor duc la consecinţe de multe ori  nebănuite, dar întotdeauna tragice.
„America este  un  dublu   simbol masonic,   care   se   întinde   între Atlantic şi Pacific. Până acum câţiva ani, cele două triunghiuri comunicau între ele graţie unui cordon ombilical, împărţit în patru republici: voi aţi tăiat acest cordon şi deja încep să se simtă groaznicele urmări. Canalul Panama a fost deschis în 1913 şi în 1914 a izbucnit războiul mondial - Statele Unite, vinovate de această faptă.”
 
Giovanni Papini scrie la sfârşitul romanului:
„Mi-e teamă  că m-am înşelat asupra planetei. Nu-i destul loc pentru  mine. Ori poate că m-am înşelat asupra secolului. Adevăraţii mei contemporani au murit de milenii sau trebuie să se nască de acum înainte.” 
 
Fiecare om se poate înşela asupra planetei, aşa cum afirmă Gog. Dar asupra calităţilor scriitorului italian nu ne putem înşela: e bun!
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 09 Iunie 2013 07:53
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact