logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE:”Viaţa pe un peron”- de Octavian Paler PDF Imprimare Email 14167 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 17 Februarie 2013 08:00

O carte despre sensul vieţii şi despre „rolul” pe care-l „jucăm” în perioada existenţei noastre pe lume. O carte plină de cugetări filozofice şi de metafore. Cel care aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă pe un peron să vină trenul (trenul vieţii), poate fi autorul, dar poate fi la fel de bine oricare dintre cititori. În roman, fiecare dintre noi se poate recunoaşte. Probabil că asta a dorit Paler. Drept urmare, personajul principal n-are nume. De fapt, le are pe toate…Cititorul îl poate pune pe-al lui şi să se recunoască în paginile cărţii…
„Viaţa pe un peron” e un roman scris sub forma unui jurnal, adresat tuturor oamenilor care sunt, şi în egală măsură, celor care vor fi:
„În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut.”
 
Fiecare om este (şi) suma amintirilor sale, adunate într-o viaţă…
 „Între mine şi dumneavoastră trec cârdurile de ciori care zboară peste câmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întâmplărilor care m-au adus pe acest peron; sunt apoi săptămânile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cât am stat împreună cu Eleonora aici, drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblânzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de oţetari pe care le văd acum sau le visez.”
 
Pe un peron stăm toţi şi aşteptăm să se întâmple ceva. Să vină trenul care să ne ducă undeva, dar nu ştim unde, nu ştim nici măcar dacă vine. Nu contează…Noi îl aşteptăm. Timpul se ”împotmoleşte” şi el în prea lunga-i scurgere…
„Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a devenit zadarnic.”
 
Aşteptăm să vină trenul care să ne ducă. Unde? Spre nicăieri…
„Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte până la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lipsesc însă şi numele localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea importanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întârzie nicio secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri.”
 
Octavian Paler scrie în carte propriul său decalog. Porunci pentru el şi sfaturi pentru noi:
„Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”
 
Suntem obişnuiţi să ni se poruncească:
„Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi mânaţi cu biciul spre mântuire.”
 
„Viaţa pe un peron” sau viaţa văzută ca un cântec
"Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântăm. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbâtrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îmbătâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfârşit şi de moarte.”
 
Sfârşitul e un moment la care ne gândim cu resmnare de multe ori. Poate fi ceva mai rău de-atât? ”Nemurirea, domnilor” (aşa mi-l imaginez  pe Paler spunând…)
„M-am încurcat totdeauna la ideea că omul se visează nemuritor din egoism. Vă daţi seama că pe un Pământ gemând de oameni nemuritori, prima grijă a celor care trăiesc ar fi să nu mai permită naşterea altor oameni, să-i ucidă pe cei care ar veni pe lume. Nemurirea ar sfârşi prin a ne face călăi. Am avea un Pământ populat de călăi nemuritori. Ceea ce n-a reuşit moartea, să facă din crimă condiţia vieţii, ar reuşi nemurirea.”
 
Angoasa existenţei noastre trecea (poate mai trece…) şi prin politica de stat.
 „… în oraş îşi făcuseră apariţia nişte ciudaţi îmblânzitori de cobre. La început lumea se uita cu milă stingherită la ei, compătimindu-i pentru faptul că erau nevoiţi să-şi cîştige existenţa umblând cu o cobră în sân. "Teribilă meserie, îşi ziceau oamenii. Până vor fi îmblânzit cobrele, au riscat fără îndoială să fie muşcaţi." Pe urmă, în această compasiune s-a amestecat tot mai multă silă şi cu timpul sila s-a însoţit cu frica.” 
 
Au apărut apoi şantajul, compromisul, turnătoria…
„Fără un cuvânt, îmblânzitorul privea spre copilul cu care mergea femeia. Era clară ameninţarea. Dacă nu se supunea, copilul urma să moară muşcat de cobră. Înspăimântată, femeia accepta să se culce acolo, lângă cobră, cu îmblânzitorul. Se lăsa posedată în văzul lumii, al celor care treceau îngroziţi întorcând capul şi aruncând monedele în continuare. Apoi pleca de-acolo strivită de ruşine. Unele s-au sinucis.”
 
Autorul „strecoară” în romanul său şi întunericul din case sau de pe străzi, prezent până mai ieri în România. Şi acum e de multe ori întuneric. Diferenţa e că putem folosi întrerupătoarele în funcţie de buzunar. Nu mai există un întrerupător general. Fiecare îl foloseşte pe-al său, în propria sa locuinţă…
„La un moment dat, municipalitatea a renunţat să mai pună becuri pe străzile unde toate felinarele rămăseseră oarbe. Oricum, s-a zis, ele urmau să fie sparte. Acum, oraşul arăta ca o imensă omidă neagră. De frică, parcă nici nu mai respira. Din spatele ferestrelor întunecate, oamenii spionau străzile aşteptând să se întâmple ceva. Dar nu se întâmpla nimic. Numai întunericul se lăţea tot mai mult. Paradoxal, aproape toţi am răsuflat uşuraţi în prima clipă cînd am auzit că în oraş au început furturile. Era primul lucru logic după multă vreme. Hoţii au început să bântuie, ocrotiţi de întuneric şi de faptul că poliţia era ca paralizată. Dar curând totul a luat proporţii.”
 
Ce premoniţie a avut Octavian Paler! Ne vorbeşte despre câinii care invadează străzile…Cartea a apărut în 1981, atunci când era greu de prevăzut o asemenea lipsă de determinare în luarea unei decizii…
„ Cineva a lansat ideea că într-o asemenea situaţie lucrul cel mai înţelept era ca fiecare să aibă un câine care să-l apere. Şi, probabil, cei care au lansat ideea erau pregătiţi s-o exploateze, pentru că în cîteva zile toate pieţele oraşului au fost inundate de câini de toate rasele, care de care mai voinic şi mai rău. Întunericul înrăia probabil câinii, încât aceştia săreau gardurile şi muşcau pe oricine se apropia noaptea de casele pe care le apărau. Era ceva în bezna oraşului care îi înnebunea parcă. Pe stradă, noaptea, dacă stăpânul, silit să iasă dintr-un motiv sau altul, nu-şi ţinea zdravăn de zgardă câinele şi avea neşansa să se întâlnească cu cineva, se întâmplau adevărate nenorociri.”
 
Scriitorul ne vorbeşte despre singurătate, care e deşertul fiecăruia, din care nu se poate scăpa.
„Spre deosebire de Eleonora, eu cred că trebuie să vorbim despre singurătate, măcar pentru a o deosebi de pustiu. Singurătatea te înăbuşă. În schimb, pustiul te digeră ca un şarpe boa. Întâi te înghite şi pe urmă te digeră încet. Eu eram prea tînăr şi necopt la minte când am vrut să mă fac pustnic, ca să ştiu asta.”
 
Totul e deşertăciune. Are cineva altă părere? Paler ne spune asta într-un fel admirabil…:
„Mai târziu, am revenit la gândul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip...”
 
În singurătate care, paradoxal, poate fi şi în doi (Eleonora…), e timp ca autorul romanului să  se gândească la trecuta sa viaţă. Spun „trecuta”, pentru că în pustiu, la moment dat, nu mai există viitor…
„Mai întâi, m-am apucat cu toată patima să-mi cântăresc de la capăt viaţa. Şi am început să pricep ce greşisem. Niciodată n-am trăit, de fapt, decât pentru mine. Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea. N-am fost ani de zile decât un solitar diletant... Ştiţi ce este un solitar diletant? Unul care trăieşte în singurătate trăgând cu coada ochiului la lume. Nu e în stare de mai mult, chiar când se laudă, cum făcusem eu, că vrea să fie pustnic.”
 
Poate omul să scape de destin, de nefericita-i soartă? Nu, nici vorbă…
„Abia după un timp m-am întors să văd ce privea ea. Atunci m-am lămurit. În faţa noastră era un deşert. Pădurea se termina brusc, ca un picior amputat, retezat de şacali. Şi cât vedeai cu ochii se întindea un pustiu nesfârşit în care nu se zărea niciun arbust, nicio umbră. Doar galbenul ars şi obositor al nisipului abrutizat de soare. Aproape maşinal, m-am aplecat, am luat un pumn de nisip şi l-am lăsat să curgă printre degete încet. Îl simţeam fierbinte şi ostil."
 
Paler ne vorbeşte despre destin, care e, pentru  fiecare, scenarist, regizor, actor:
„Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieţi. Povesteşte lucruri pe care nu le-a trăit decât în închipuire şi, uneori, imaginaţia se cocoaţă în locul soartei.
Pe vremuri, am iubit o femeie de care m-am despărţit pentru că la un moment dat am înţeles greşit o absenţă a ei. N-am întrebat-o nimic şi am dispărut fără nici o explicaţie. După ani de zile am reîntâlnit-o şi am stat de vorbă. Atunci am priceput că întreaga tăcere care se aşternuse între noi fusese rezultatul unei închipuiri. Dar nu se mai putea îndrepta nimic. Irealitatea crease o realitate de care trebuia să ţinem seama.”
 
Speranţa moare ultima, se spune. Sunt convins că aşa-i, dar moare, până la urmă:
„Undeva în depărtare, mi se păru că zăresc o altă lizieră. Apoi mi-am dat seama că mă înşelasem.” 
 
Ce mai contează că iei trenul, sau aştepţi în gară să se întâmple ce trebuie să ţi se întâmple odată?
„Poate că trenurile care treceau prin gară se transformau şi ele în nisip, cu călători cu tot... Da, fetiţo, nu te mira. Noi am văzut ceea ce alţii nu văd niciodată. Noi am ajuns, trăind, acolo unde începe eternitatea morţii... E un privilegiu ăsta, nu-i aşa? Toată lumea nu cunoaşte decât gările, peroanele pe care aşteaptă, despărţirile, plecările, goana după trenul care tocmai a pornit, călătoria... Nimeni n-a văzut cu ochii deşertul. Acolo unde aşteptările, plecările, despărţirile, totul se transformă în nisip. Lumea întreagă goneşte prin toate gările spre acest deşert fără să-l cunoască; se luptă să ocupe un loc cât mai bun în trenuri, pentru ca acolo... De fapt, noi nu ne deosebim prea mult de ceilalţi. Alţii merg cu trenul, noi îl aşteptăm, aceasta e singura deosebire dintre ei şi noi... Aşteptarea e călătoria noastră, modul nostru de a călători. Şi din moment ce totul ajunge în deşert, ce importanţă mai are că aştepţi sau călătoreşti? Nicio deosebire, fetiţo.”
 
Finalul călătoriei sau al aşteptării e, într-adevăr, acelaşi …Ce cuvinte mai potrivite aş putea găsi pentru final? Poate un alt citat din această carte memorabilă:
„N-am ştiut ce caut în viaţă, dar viaţa nu mi-a fost indiferentă”. 
 
Se vede asta aproape în fiecare pagină…
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 17 Februarie 2013 08:14
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact