logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: “Voievodul ţiganilor” de Jókai Mór PDF Imprimare Email 3761 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 07 Octombrie 2012 08:06

 Botsinkay Jónás e un om destul de bine înstărit datorită averii moştenite de la părinţii săi, care aveau un domeniu întins şi un castel în zona Banatului.
“Trecând moştenirea din mână în mână, i-au ajuns totuşi şi lui Botsinkay Jónás o sută de galbeni! Dar lucrurile nu se sfârşiră aici. Când norocul se porneşte odată, apoi nu se mai opreşte. La fel şi nenorocul.”

Spunând asta, scriitorul pregăteşte cititorii pentru aventurile prin care eroul său urmează să treacă. Jónás călătoreşte de la Istanbul la Orsova pe apă, cu o corabie cu pânze. Ajuns pe teren tare,
“îşi continuă apoi drumul călare până în ţinutul Timişoarei, pe o şosea frumoasă care i se datora guvernatorului german.”

La Timişoara, Jónás cere audienţă la guvernator, şi cu această ocazie semnează un angajament că va fi credincios împăratului, în care promite, printre altele, că va participa călare la festivităţile oficiale. Face toate acestea pentru a reintra în deplinătatea drepturilor sale de moştenitor.


“Procedându-se la cuvenita repunere în drepturi i s-au dat ca însoţitori un comisar militar şi un inginer hotarnic ca să-i arate de unde şi până unde ţine moşia pe care devenea din nou stăpân.”

Pe vremuri, ţinutul Timişoarei arăta total diferit:
 “…acel uscat era un hăţiş de tufe prin care abia se putea pătrunde; în faţa cailor mişunau bursucii ţepoşi şi broaştele ţestoase; pe câte un mal şobolanii de apă îşi construiseră un adevărat oraş de galerii, şiruri întregi de vizuini din care priveau  acum cu mic cu mare sosirea boierului.”

Jókai Mór ne spune ce păţeşte boierul Botsinkay, care confundă obiceiurile turceşti cu cele creştine. Preotul îi trage o palmă pentru că la intrarea în biserică, Jónás, trăit mulţi ani în Turcia, în loc să-şi scoată pălăria, şi-a scos cizmele.
“Domnişorul Jónás îi sărută mâna pentru palma primită; era o regulă pe care o învăţase prea bine în Turcia.”

Repunerea în drepturi a proprietarului Botsinkay Jónás se poate face doar în prezenţa a doi martori. Satul fiind de mult pustiu, doar ţiganca Cafrinka putea să fie de folos boierului cel tânăr. Interesant e şi meniul la care e invitat să participe noul proprietar al domeniului, în casa popii.
“Tot prânzul a constat doar în nişte pulpe de broaşte care înotau în spanac, nişte peşti uscaţi şi un vin acru, bălos, care trebuia tăiat cu foarfeca atunci când luai paharul de la gură. Cu adevărat vin din acela care te pune pe fugă!”

“Voievodul ţiganilor” e interesantă nu neapărat prin povestea sa romantică, cât prin nişte criterii estetice care azi ne fac să zâmbim, dar care, probabil, la vremea respectivă, erau apreciate de mulţi. Jónás, redevenit proprietar, vrea acum să se însoare. Aflăm despre una din frumoasele locului că este
“înăltuţă, subţirică, mândră ca un ghepard. Sprâncenele ei negre aproape că se îmbină una cu alta.”

Iată un portret sumar schiţat cu care azi în mod sigur n-am fi de acord. Pe semne că atunci nu erau  atât de căutate tratamentele cosmetice. După repunerea în drepturi de proprietate, Jónás începe căutările pentru a-şi găsi o soţie potrivită pentru el. Primeşte şi sfaturi pentru acest demers. O baroaneasă îi spune:
“Dumneata să ai grijă acum când umbli să te însori. Dacă vrei o nevastă bogată, alege-ţi mai degrabă o statuetă chinezească, aşa ca mine, decât o zână mlădioasă, pentru că statueta chinezească nu ţi se va fura niciodată, dar fermecătoarea Diană curând îţi va aşeza pe frunte acea coroană cu care îl dăruise pe Acteon.”

Artemis la greci, sau Diana la romani era zeiţa vânătorii, protectoarea animalelor. Acteon o vede întâmplător pe frumoasa zeiţă într-o peşteră. Fapta nu putea rămâne nepedepsită, aşa că Diana îl preface pe ghinonistul muritor într-un cerb, care sfârşeşte prin a fi sfâşiat de proprii lui câini, care nu-şi recunosc stăpânul transformat în animal.

Cu altă ocazie, eroul lui Jókai Mór o cunoaşte pe domnişoara Arsena. Scriitorul ne spune că numele ei vine de grecescul “arsen”, care inseamnă “bărbat”, şi e rădăcina cuvântului “arsenic”. Descrierea “frumoasei domnişoare” (aşa zice autorul) ne duce iar cu gândul la normele estetice ale altor vremuri. Arsena avea, printre alte trăsături caracteristice fetelor frumoase, şi “sprâncenele şerpuite”. Mă gândesc că pentru a avea sprâncenele şerpuite, singura posibilitate este să fie unite între ele. Puţin mai înainte am amintit alt pasaj, în care aflam despre o frumuseţe feminină :
“Sprâncenele ei negre aproape că se îmbină una cu alta.”

Domnul Lonciar, tatăl Arsenei, are un “bun” obicei. Dimineaţa, înainte de orice altă activitate, trebuie să se “roage”, adică să bea ceva. Limbajul acesta codificat e activ şi azi. Ştiu pe cineva care după ce vine de la cârciumă spune că a fost să se împărtăşească…
Domnul Lonciar şi pretendentul la mâna Arsenei găsesc uşor motivaţii pentru a goli pahar dupa pahar: pentru prietenie, pentru frăţie, etc, etc. Apoi, urmează
“cântecul ştiut: “Uneori românul zice sănătate!”"

Să mai spună cinevă că adevărata Uniune Europeană e apanajul zilelor noastre!

Jónás trebuie să treacă nişte probe pentru a accede la titlul de baron. Ca în toate poveştile frumoase, acestea sunt alese “pe sprânceană” de autor : virtutea, credinţa, fidelitatea, nobleţea, manierele, vitejia şi înţelepciunea.

Tânărul proprietar de vaste terenuri ( pe atunci aflate mai mult sub ape) din Banat învaţă, obligatoriu, şi limbi străine. Şi le învaţă foarte bine, aşa, ca-n poveşti! Ştie că în franceză
“pentru sărut mâna se spune “baiser” numai între ţărani, domnii spunând “embrasser”.”

După tot felul de încercări trecute cu bine de eroul lui Jókai Mór, descoperirea unui complot împotiva lui îl face pe Jónás să părăsească locul unde fusese găzduit. El citeşte o scrisoare care dezvăluie planul mârşav al alesei inimii, din care reproduc frgmentele cele mai ”picante”:
“Maimuţoiul meu scump[…]; un fraier nemaipomenit[…]; un asin ca ăsta”

Botsinkay Jónás renunţă la cucerirea fetelor din înalta societate şi o cere de nevastă pe Szaffi, fata ţigăncii Cafrinka.
“Mi-e scârbă de mironosiţele alea boiereşti. Te aleg pe tine, ţigăncuşă bosumflată[…]. Pe noi doi Dumnezeu ne-a făcut pentru a fi împreună., născuţi pentru a fi batjocoriţi, doi amărâţi, două flori de mucegai!”

Din acest moment, Jónás a fost numit “baronul ţigan”. Autorul precizează:
"Şi într-un fel porecla era îndreptăţită. Era la fel de bronzat ca frumoşii flăcăi de ţigan, culoare pe care noi, europenii palizi ne-o dorim atât de mult […].”

Şi atunci, ca şi acum,
“Nimănui nu-i  place să fie socotit ca făcând parte din acest neam. Şi ţăranii îl privesc pieziş pe bietul ţigan. Dacă există vreo muncă scârboasă, care nu-i  place nimănui, ţiganul e pus s-o facă. Ţiganul e alungat dintr-un capăt al satului în celălalt, pentru că se crede că el fură, minte, înşeală[…].”

Botsinkay Jónás împrumută ceva din caracterul neamului soţiei sale şi reuşeşte să primească un titlu nobiliar de la împărăteasă. Toată  povestea se termină cu bine:
“Familia Botsinkay trăieşte şi azi în Canaanul numit Banat, este puternică şi azi, iar membrii familiei poartă coroană de grof […].”

Întreaga operă a lui Jókai Mór e plină de optimism şi de încredere că omul bun, isteţ şi care-şi respectă cuvântul dat trece peste orice fel de obstacol. Oare, azi, aceste frumoase trăsături de caracter ale omului i-ar mai fi sursă de inspiraţie scriitorului?


Share
Ultima actualizare Duminică, 07 Octombrie 2012 07:44
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact