logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: “Cinici ore cu Mario” de Miguel Delibes PDF Imprimare Email 1163 Afişări
Scris de Horia Picu   
Sâmbătă, 29 Septembrie 2012 20:04

 Miguel Delibes în romanul său “Cinci ore cu Mario”, surprinde  într-un mod original relaţiile dintre soţi, dintre oameni în general, cu modurile lor diferite de a judeca acelaşi lucru, de a înţelege viaţa şi valorile ei fundamentale.
Facem cunoştinţă cu multe dintre personaje încă de la prima pagină a cărţii, într-un…necrolog scris pentru Mario, care urmează să fie înmormântat. 
Carmen, soţia lui Mario rămâne  singură , peste noapte, timp de cinci ore, cu  soţul decedat, şi discută cu el ca şi cum ar fi viu. Îi reproşează multe din faptele lui, îl critică pentru detaşarea lui de trebuinţele obişnuite ale soţiei, îl critică pentru faptul că n-a fost niciodată aşa ca restul societăţii, cu aceleaşi aspiraţii şi împliniri. Citind cartea, înţelegem că lumea diferă prin limbile vorbite, dar mentalităţile sunt aceleaşi, oriunde. Monologul soţiei pleacă de la un text de câteva rânduri din fiecare capitol al Bibliei pe care o citea Mario şi pe care acesta le-a subliniat, dându-le, astfel, o semnificaţie mai mare pentru el. Carmen are multe de reproşat celui cu care a convieţuit mai mult de douăzeci de ani. Dar l-a iubit… Nu uită să-i spună de foarte multe ori “iubitule”, “dragă” sau altfel de cuvinte de mângâiere.Prezentarea condoleanţelor e o bună ocazie pentru autor de a face nişte remarci interesante. Sunt multe momente în viaţă când suntem îngrozitor de falşi.

 

 “…îşi încrucişau studiat capetele, întâi la stânga, apoi la dreapta, sărutând aerul şi poate vreun fir de păr răvăşit, astfel că şi una, şi cealaltă, simţeau doar zgomotul sărutărilor, nu şi căldura lor.”

 

Cumnata lui Mario, Encarna, e îndurerată mai mult decât ar fi cazul şi joacă scena durerii cu multă pricepere. Carmen ştia că între soţul ei şi cumnată a fost o apropiere care a depăşit limitele. 
“ Ai văzut scena de ieri, iubitule!, n-ai să-mi spui că e reacţia firească a unei cumnate, iar eu, intimidată, păream o femeie fără sentimente. Vicente Rojo zicea:”scoateţi-o de-aici, e teribil de afectată”. Parcă ea era văduva!”

 

 

Carmen îi “comunică” lui  Mario cum înţeleg bărbaţii căsătoria, şi mai ales fidelitatea.
“…cu cât eşti mai bună, cu atât e mai rău, că sunteţi cu toţii nişte egoişti şi in ziua în care v-aţi văzut cu binecuvântarea cununiei, gata, o asigurare de fidelitate, puteţi dormi liniştiţi.”

 

 

Soţia nu-l iartă pe Mario că n-au şi ei o maşină.
“Inţeleg că la puţină vreme după căsătorie era un lux, dar azi toată lumea are un Seat 600, până şi portăresele. N-ai să înţelegi niciodată, dar o femeie se simte umilită că toate prietenele ei merg cu maşina şi ea pe jos.”

 

 

Bietul Mario, în viaţa lui a fost şi scriitor, dar neapreciat  nici de public, nici de soţia lui.
“…povestea aia, “Patrimoniul”, şi tu crezi că poate interesa  pe cineva o carte a cărei acţiune se petrece într-o ţară inexistentă şi având drept protagonist un răcan pe care-l dor picioarele?[…] Cum pot soldaţii a două armate duşmane să sară din tranşee şi să se îmbrăţişeze, spunându-şi că nu se vor mai lăsa împinşi de Acea Forţă?”

 

 

Mario, profesor la un liceu, a preferat să meargă cu bicicleta în locul maşinii.
“…tu, de când ne-am cunoscut, ai avut gusturi proletare, ia să-mi spui cui naiba îi mai dă prin minte să se ducă la liceu pe bicicletă? Mario, iubitule, bicicleta nu-i pentru cei din clasa ta, ori de câte ori te vedeam, mi se încrâncena carnea pe mine, crede-mă!”

 

 

Cercul de prieteni al soţului i se părea lui Carmen locul unde bărbaţii vorbeau despre femei, dar, când ea îşi făcea simţită prezenţa prin preajmă, subiectul discuţiei se schimba. Tonul schimbării îl dădea, ca de obicei, Mario, care filozofa pe seama faptului că:
“Domnul nu i-a făcut răi pe oameni, dar cuvintele îi pierd.”

 

 

Mai mult, soţia devine bănuitoare că unele din poeziile soţului au fost dedicate cumnatei Encarna. Totuşi, aşa ca peste tot în lumea asta, şi în Spania perioadei lui Franco şi de-atunci până in zilele noastre, dragostea e oarbă…
“Transi mă tot intreba, “ ce vezi la pricăjitul ăsta?” şi ştii ce vedeam Mario, vrei să ştii? Ei bine, un tânăr foarte slab, înfometat de dragoste, ca să vezi, cu ochii trişti şi tocurile scâlciate, că faci praf încălţămintea, dragă, nu-s pantofi care să reziste[…].”

 

 

Personajul din romanul lui Delibes avea, la început, o insistenţă plină de speranţă cum îşi privea de-aproape prietena, devenită mai apoi soţie.
“Când s-a sfârşit războiul, la început mă priveai stăruitor la cinema, de mă şi miram, “oare oi fi având ceva pe faţă?”, dar într-o bună zi ţi-ai pus ochelarii şi gata, s-a terminat, nici că te-ai mai uitat.”

 

 

Lipsa de cultură, de simţ estetic iese bine în evidenţă când Carmen e invitată să vadă nişte tablouri cu femei goale.
“…eu, cum iţi spun, n-am scos un cuvânt, totul mi se părea o neruşinare. Şi când au inşirat toate tablourile cu femei în pielea goală, cel mult cu câte un colier sau o garoafă în păr, nu ştiam unde să mă uit.” 

 

 

Discuţiile dintre Mario şi Carmen n-au ajuns niciodată la o anumită profunzime a dialogului.
“…dragul meu Mario , conversaţii serioase, în adevăratul sens al cuvântului n-am avut decât foarte puţine. De haine nu-ţi păsa, de maşină să nu mai vorbim, de petreceri tot aşa, războiul, care a fost o cruciadă, cum zice toată lumea, ţi se părea o tragedie, pe scurt, dacă nu vorbeam despre banul viclean ori despre structuri ori alte poveşti de genul ăsta, tu tăceai mâlc.”

 

 

Din romanul lui Delibes aflăm multe despre Spania războiului civil şi a dictaturii generalissimului Franco. Aflăm şi despre concepţiile de viaţă ale spaniolului de rând, atât de asemănătoare cu ale românului…Carmen îi povesteşte lui Mario ce credea mama ei  în legătură cu educaţia pe care ar trebui s-o primească fetele:
“unei fete cuminţi îi este prea de-ajuns să ştie să meargă, să ştie să privească şi să ştie să surâdă […].”

 

 

Concepţia lui Carmen despre clasele sociale şi locul lor prestabilit în societate e observabilă din următorul pasaj:
“Mario, dragule, acum  v-a apucat obsesia cu cultura şi răscoliţi cerul şi pământul pentru ca săracii să studieze, altă greşeală, că pe săraci îi scoţi din mediul lor şi nu se alege nimic de ei, îi duci la pierzanie, fii convins, vor imediat să fie domni şi asta nu se poate.”

 

 

Concepţiile politice ale celor doi soţi diferă. Ea e “de dreapta”, soţul, “de stânga”.
…de fiecare dată îmi veneai cu un discurs , iubitule, “că milostenia trebuie să umple numai fisurile justiţiei, dar nu şi abisurile nedreptăţii”.”

 

 

Soţia decedatului crede puternic în religia ei şi în adevărata blasfemie a acceptării altor religii.
“…te întâlneai joia cu un grup de protestanţi ca să vă rugaţi împreună.Dacă cineva m-ar asigura că-i aşa, consideră că nu ne-am cunoscut şi că nicicând copiii noştri n-o să mai audă din gura mea vreun cuvânt despre tine; prefer să creadă, ia bine seama, că sunt copii din flori, iar eu aş bea bucuroasă paharul acesta amar, decât să le spun că tatăl lor a fost un renegat.”

 

 

La moartea mamei, Mario a purtat foarte puţin hainele de doliu, lucru de neiertat în concepţia soţiei sale supravieţuitoare.
„…după ce ţi-ai pus picior peste picior şi ţi-ai văzut ciorapii şi pantofii, Doamne Dumnezeule!, „mă întristează să-mi văd gleznele cenite, port destulă tristeţe în mine”. Zis şi făcut, s-a terminat cu doliul. Voi, bărbaţii, sunteţi nişte figuri, bineînteles, cum să te întristeze să-ţi vezi gleznele îndoliate, fireşte, doar pentru asta e doliul, cap sec ce eşti, ca să-ţi aminteşti că trebuie să fii trist şi dacă-ţi vine chef să cânţi, să taci din gură, şi dacă-ţi vine chef să baţi din palme să stai cuminte şi să-ţi pui pofta-n cui”

 

 

Noaptea nunţii celor doi soţi a avut o desfăşurare, să recunoaştem, puţin altfel decât ne-am fi aşteptat.
„Ce-a mai fost şi în noaptea nunţii! Delicateţe, mă faci să râd, în ce situaţie neplăcută m-ai pus! Te-ai întors cu spatele şi salut!”

 

 

Hotărât lucru, Carmen e o femeie care trăieşte după reguli stricte, de la care orice abatere înseamnă o impietate. Logodna e un pas important şi mai ales necesar inaintea căsătoriei.
‚Esther şi Armando s-au căsătorit fără ca practic să fi fost logoditi. O fi căsătoria o taină sfântă şi tot ce vrei tu, dar logodna, iubitule,este poarta prin care pătrunzi în această taină.”

 

 

Societatea prezentată în romanul lui Delibes are reguli stricte. Clasele sociale nu trebuie să se amestece. Carmen a fost nemulţumită când soţul ei a avut un scurt dialog cu un sărăntoc.
„…cine se aseamănă se adună, netotule, şi în chestia aia cu păstratul aparenţelor tu o cam dai în bară”

 

 

Până şi indispoziţiile cauzate de trecătoarele durei de cap sunt un motiv de reproş pentru soţie.
“…tare aş fi vrut să te văd pe tine cu o migrenă din aia groaznică de-a mea, iubire, dar în ochii tăi reţetele mele n-aveau nicio valoare, te îndopai de pastile, şi din cele scumpe, nici nu vreau să mă gândesc ce grămadă de bani am mai cheltuit pe la farmacii cu nervii tăi nenorociţi.”

 

 

Aspectul fizic al lui Mario nu putea scăpa de ochiul critic al soţiei îndoliate.
“Nu-mi intră în cap dorinţa asta prostească să te menţii în formă , să goneşti cincizeci de kilometri pe bicicletă ca prostul aşa aiurea, fără nicio ţintă. Altceva ar fi fost dacă erai mai atletic, dar aşa, n-aveai nimic de pierdut ca aspect fizic, iubire, că nu făceai doi bani, deşirat, îmi aduc aminte la plajă, erai atât de alb, n-am să înţeleg niciodată ce voiai să păstrezi, dacă n-aveai nimic, poţi să-mi spui şi mie?”

 

 

  Bietul Mario nu era omul care să se bucure de nimicurile vieţii: o plimbare, un film, un teatru. La toate propunerile soţiei, răspunsul său era invariabil:
„cum vrei”

 

 

Sigur că un asmenea răspuns nu putea scăpa de critică:
„chiar nu mai ştiai să spui şi altceva, prostule?O femeie are nevoie să fie condusă, catastrofă ce eşti!”

 

 

Nici actele de caritate ale soţului n-au fost privite cu ochi buni de Carmen:
„…asta înseamnă să azvârli banii, şi ce ştiu nenorociţii ăia, căposule, dacă clădirea e nouă sau veche, dacă e frig sau cald?Daca stau la balamuc e pentru că-s nebuni şi dacă-s nebuni nu pricep nimic, nu simt şi nici nu suferă.”

 

 

Când erau tineri, Mario s-a purtat prea „academic” cu viitoarea lui soţie, în situaţiile când nimeni nu putea să-i observe.
„…când eram logodiţi, ce mai!, dacă puneai puţin mâna era mare lucru, sigur că nu pretindeam să mă săruţi, dar un pic de pasiune, nepriceputule, pentru că nouă, fetelor, dacă vrei să ştii, ne place să vă simţim nerăbdători când sunteti cu noi, şi nu de parcă aţi sta lângă un pompier.”

 

 

Carmen mai are o grijă: băiatul lor seamănă în atitudinea faţă de viată cu tatăl său.
„…băiatul ăsta o sa fieca tine, Mario leit, mă ingrijorează cât se poate de serios, vezi doar că duminică nici nu mi-a cerut bani de buzunar şi eu nu admit aşa ceva la vârsta lui, pentru că, i-o fi placând sau nu, trebuie să înceapă să iasă în lume şi să mai lase cărţile, o să se smintească de tot, nu ştiu de ce v-or fi trebuind atâtea cărţoaie, că nu-s altceva decât depozite de praf, vorba mea.”

 

 

Dacă tot am amintit de cărţi, să observăm ce cărţi citea decedatul şi în ce consta nemulţumirea îndureratei sale soţii:
„Şi pe urmă, titlurile cărţilor, Sfântă Fecioară, ce aiureală! Ai luat- o razna de-a binelea cu „Castelul de nisip”, merge ca nuca-n perete iubitule, că te apuci să te uiţi în carte şi nu dai de castele nicăieri.”

 

 

Defunctului i-a trecut prin cap, la un moment dat, să se sinucidă. Apostrofarea soţiei nu se lasă deloc aşteptată:
„…îmi veneai cu tâmpenia aia că ţi-era frică să nu-ţi dea prin cap să te sinucizi, cine a mai văzut una ca asta, să-ţi fie frică de tine însuţi, păi să nu-ţi dea prin cap, tontule, de tine depinde.”

 

 

Cu autorităţile e bine să nu te pui…
„…faci recurs, frumos, ce să zic!, impotiva autorităţilor, asta ne mai lipsea, nu ştiu pe ce lume trăieşti, scumpule, parc-ai fi picat din lună.”

 

 

Mario a scris romane, care n-au fost pe placul soţiei sale.
„…căposule, vrei să-mi spui cine era să citească ce-ai scris tu, iartă-mi sinceritatea, când protagoniştii tăi, dacă nu sunt săraci, sunt proşti?”

 

 

Finalul romanului are alt ton, total diferit de cel umoristic cu care Delibes ne-a obişnuit până în acest moment. Carmen îi mărturiseşte că unul din cunoscuţii lor ar fi încercat s-o seducă . 
‚Paco m-a sărutat şi m-a îmbrăţişat, recunosc, dar n-a mers mai departe, îti jur, şi trebuie să mă crezi, e ultima mea şansă. Dacă stai aşa încremenit, înseamnă că nu mă crezi. Mario, priveşte-mă, haide, măcar o clipă, te rog!”

 

 

Orele petrecute cu Mario au trecut… S-a făcut dimineaţă. Ceva începe să se schimbe în modul în care soţia  înţelege raporturile cu ceilalţi. Nu de la sine îi vine această schimbare, ci de la fiul ei,  care-i spune:
„Trebuie să-i asculţi şi pe ceilalţi, mamă. Nu ţi se pare semnificativ, de pildă, că însuşi conceptul de dreptate coincide mereu, în mod ciudat, cu interesele noastre?”

 

Aş putea şi eu, mergând pe construcţia frazei fiului lui Mario, să vă întreb dacă nu vi se pare semnificativ c-am scris atât de mult despre o carte care are doar 250 de pagini ? Răspunsul pe care-l pot da, e foarte simplu: mi-a plăcut enorm  ce-a scris Miguel Delibes!

 


NOTĂ: Cartea o găsiţi la Librăria “Luceafărul” din Sighetu Marmaţiei

 


Share
Ultima actualizare Duminică, 30 Septembrie 2012 21:14
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact