logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Meditaţii asupra condiţiei omului modern (1) PDF Imprimare Email 1561 Afişări
Scris de George Petrovai   
Vineri, 06 Iulie 2012 14:26

1. Chiar se poate rezolva orice cu ajutorul banilor? 

 Părerile despre rolul şi importanţa banilor sunt împărţite. Un economist va susţine – şi pe bună dreptate – că e de neconceput o economie modernă fără circulaţia sănătoasă a banilor, adică fără “sângele” acesteia. În acelaşi timp un excentric, un ascet sau un credincios fervent îţi va demonstra – şi tot pe bună dreptate! – că banii sunt sursa celor mai mari nefericiri şi că se poate trăi mult mai bine cu bani mai puţini, iar la limită chiar fără ei.

 Când venea vorba de bani, marele gânditor Petre Ţuţea obişnuia să citeze opinia justă a unui preot original: “Banul”, spunea acesta, “este o scară în dublu sens. Dacă îl foloseşti pentru a-i ajuta pe alţii, scara te duce la ceruri. Iar dacă îi acumulezi doar pentru tine, scara te duce în iad...”

    Greu se trăieşte cu bani puţini, şi e nevoie de multă credinţă şi voinţă pentru a rezista tentaţiei devenită obişnuinţă, de a face rost de bani prin orice mijloace: furt, escrocherie, tâlhărie, prostituţie etc. Cu adevărat înţelept şi vrednic de stimă este cel ce ştie să ducă un trai simplu şi modest, altfel spus un trai plăcut lui Dumnezeu.

   Dar câţi dintre noi se mai arată preocupaţi de curăţenia lăuntrică a “vasului”, atunci când viaţa clocoteşte în jur în goană nebună după o felie cât mai consistentă din tortul otrăvit al plăcerilor?! Carpe diem (“Nu lăsa ziua să treacă” sau, după caz, “Trăieşte-ţi clipa”)! Iată formula magică căreia i se închină ambiţii, pasiuni şi averi nemăsurate, o formulă îndemn, şi rugăciune, şi poruncă, în malaxorul căreia viaţa şi moartea se unesc pentru a zămisli ura, minciuna, lăcomia şi cruzimea. Dar cum poţi să-ţi trăieşti clipa fără bani? Iată de ce se aleargă, se aleargă neîncetat după bani. Şi în această goană nebună, cine mai ia aminte la conţinutul anticreştin al lui “Trăieşte-ţi clipa”?...

    Punctul de vedere aproape unanim împărtăşit este acela că banii te ajută să rezolvi chiar dacă nu orice, oricum o mulţime de lucruri de care depinde mulţumirea ta şi a celor dragi ţie. Măcar dacă ar fi aşa. De fapt istoria omenirii ne oferă o listă mult prea lungă de nefericiri şi dureri datorate banilor, pentru ca omul să se încreadă în ei şi în ajutorul lor.

    Şi totuşi, iluzia fericirii arvunită cu bani este pe cât de seducătoare pe atât de comună, încât pe nimeni nu mai impresionează spleen-ul celor ce s-au săturat să tot cheltuiască, ori stresul celor ce se dau de ceasul morţii ca să câştige cât mai mult pentru ca pe urmă să poată cheltui pe săturate. În societăţile moderne ale începutului de secol 21, societăţi caracterizate prin dinamism, flexibilitate şi impermanenţă, cele două maladii devin lesne interschimbabile: bogatul de ieri ajunge sărac, iar săracul se vede deodată cocoţat pe un maldăr de aur...

    Oricât ar părea de paradoxal pentru cei mulţi, merită subliniată situaţia deloc încurajatoare a omului bogat. Aici pe pământ el este frământat de nelinişte, neîncredere şi de golul lăuntric datorat lipsei de afecţiune şi prietenie sinceră, căci iubirea adevărată şi nobleţea sufletească nu pot fi dobândite cu bani; iar dincolo de moarte, perspectiva bogatului este cu adevărat tragică: “Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19/24)”.

Iată de ce Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) a fost, este şi va fi contragreutatea sigură şi înţeleaptă a lui Carpe diem.

  2. Poluarea noastră cea de toate zilele

   Se cunoaşte prea bine tributul pe care omenirea de azi îl plăteşte efectelor dezastruoase ale poluării de toate formele şi culorile. Deasemenea se fac estimări înfricoşătoare în legătură cu consecinţele foarte apropiate ale escaladării poluării: apariţia şi creşterea găurilor în stratul de ozon al planetei, care – se ştie – ne apără de acţiunea cancerigenă a radiaţiilor infraroşii, schimbarea mai mult decât alarmantă a climei şi înaintarea ei imposibil de stăvilit spre efectul de seră, lucru evidenţiat de creşterea temperaturilor, reducerea precipitaţiilor, pericolul deşertificării unor întinse zone agricole (toate acestea resimţite din plin şi de noi românii anului 2012) etc.

   Pe ici pe colo se iau anumite măsuri pentru restrângerea procentului de deversare în atmosferă a noxelor emise de automobile (una din cauzele majore ale poluării) şi din coşurile fabricilor. Dar ceea ce se câştigă pe plan calitativ prin perfecţionarea motoarelor şi prin adoptarea unor măsuri severe privind starea tehnică a maşinilor, tot acest câştig se duce pe apa sâmbetei în urma extinderii şi diversificării surselor de poluare. Cel puţin în ceea ce priveşte creşterea de-a dreptul exponenţială a numărului autoturismelor. Căci ţările dezvoltate au avut grijă să se descotorosească la un moment dat de industriile lor poluante şi energofage, acestea revenindu-le ţărilor slab dezvoltate, însemn indubitabil al anacronismului lor economic şi al dependenţei de economiile avansate.

   Numai că poluarea, la fel ca malnutriţia, drogurile şi crima organizată se constituie într-o problemă globală a omenirii. Prin urmare, ea nu poate fi minimalizată ori rezolvată acceptabil doar în anumite zone ale globului, în timp ce în alte zone ea proliferează şi se acutizează.

   Civilizaţia actuală, clădită pe un consum tot mai mare de energie clasică şi informatică, conduce fatalmente la creşterea tuturor formelor de poluare ale aerului, apei şi solului. În goana după comoditate, îmbuibare şi plăceri diversificate, omul modern sacrifică totul: apa rîurilor şi mărilor, pădurile şi solul, fauna şi flora, ca până la urmă să se sacrifice pe sine însuşi. Creşterea nivelului de radioactivitate al aerului, ca şi dezastrele cu consecinţe incalculabile de la unele centrale atomo-nucleare (ex. Cernobîl) , respectiv de la combinate chimice, sunt alte probe cutremurătoare ale creşterii şi diversificării poluării.

  În România, la fel ca în celelalte ţări fost comuniste, numărul autoturismelor este într-o atare creştere, încât aproape sigur că parcul auto se dublează tot la 4-5 ani. Dar dacă în ţările occidentale maşinile intrate în circulaţie trebuie să respecte cu stricteţe normele tehnice privind emisia noxelor, în România aceste norme se aplică (aşa cum se aplică) doar de câţiva ani, ceea ce înseamnă că după Decembrie ’89 ea a fost pur şi simplu invadată de fiare vechi, nori de fum şi urlete asurzitoare. Apoi că în toate oraşele ţării se semnalează o asemenea criză de parcări, încât maşinile sunt îngrămădite cu neruşinare pe unde se nimereşte, de regulă pe trotuare, în detrimentul bieţilor pietoni, ei fiind obligaţi să facă slalom printre maşini, gropi, tonete şi alte cele. Unde ne sunt apărătorii de invazia maşinilor atotstăpânitoare şi de “eroii” ce acuşi-acuşi organizează adevărate raliuri prin localităţi?!...

  

   3. Televizorul şi calculatorul – copiii răsfăţaţi ai noului mileniu

   Omenirea a ajuns ultratehnicizată (chiar ţările incluse în categoria celor subdezvoltate, acumulează cu mari eforturi tehnică de vârf) şi prin aceasta se fac paşi importanţi spre modelul societăţilor post-industriale. Adică societăţi cultural-informaţionale.

  Componenta informaţională este indiscurabilă. Omul zilelor noastre devine tot mai avid de informaţii, foame pe care caută cu înfrigurare să şi-o astâmpăre preponderent cu ajutorul televizorului şi calculatorului. În ultimul timp şi cu ajutorul preţios al jucăriei numită telefonul mobil...

  Unele persoane, de altminteri demne de toată stima, au ajuns realmente dependente de televizor, îndeosebi după diversificarea formelor subtile de înrobire prin telenovele şi prin închiderea (spirituală) ce se deschide spre inepuizabile concursuri burduşite cu premii tentante. Nu mai trebuie să munceşti, nu mai e nevoie să te instruieşti. Doar ce te uiţi, dai un telefon şi te umpli de bani!...

   Televizorul este o sculă extrem de comodă pentru destindere şi informare lesnicioasă. De unde marea sa răspândire şi uriaşul său rol (nu de puţine ori nociv) în manipularea conştiinţelor. Căci informaţiile furnizate pot avea – şi chiar au – un pronunţat caracter propagandistic, caz în care nu se dau în lături de la vehicularea falsurilor grosolane şi a celor prin omisiune. Iar efectul dezastruos al televizorului în educaţia celor mici este cunoscut şi recunoscut de toată lumea, din pricina emisiunilor cu caracter licenţios, mai nou de-a dreptul obscen, şi a filmelor doldora de violenţe. Dacă la toate astea se adugă procesul lent dar continuu de iradiere la care se expune telespectatorul pătimaş (oboseala tot mai pronunţată, îndeosebi cea a ochilor), ca şi sedentarismul în braţele căruia el se abandonează, iată că dezavantajele prevalează în faţa avantajelor oferite de acest copil răsfăţat al secolului 21.

   Atenţie, din urmă vine puternic calculatorul cu deliciile sale: putinţa operării rapide atât video cât şi audio, apoi cea a iluzionării operatorului vizavi de atotputernicia sa în lumea artificială pe care şi-o creează, mai nou în accesul ameţitor şi schimbul de mesaje universal prin intermediul reţelelor interconectate.

   Dar unde-i componenta culturală a viitoarei societăţi? Fireşte, ea există, cu toate că zilnic se vede agresată de ofensiva producţiilor tehnice ce se vor cultură şi a kitsch-urilor ce-şi spun modă atunci când nu pot să-şi spună artă. În ceea ce-l priveşte pe adevăratul om de cultură, acesta nu poate să fie decât reticent cu asemenea producţii pseudoculturale şi să le aşeze la locul lor. Numai că celor mulţi, prea puţin le pasă de reticenţele lui...

  

  4. Moralitatea şi “baletul” politicienilor

  Dacă politica poate să fie discutată şi judecată de orice muritor după cum îl taie capul (şi pe plaiurile noastre chiar aşa stau lucrurile), ea însă nu poate fi făcută de oricine. Este evident din care motiv. Ca orice profesie, politica reclamă din partea practicantului şi/sau aspirantului o sumă de însuşiri, care toate, în îmbinarea lor subtilă şi dinamică, realizează profilul politicianului.

   După cum afirma filosoful Nae Ionescu într-una din scrierile lui, un om politic nu-i necesar să fie mare intelectual. Dimpotrivă, doar un ins înzestrat cu mai puţin har intelectual (cu iz cărturăresc) va dovedi un mare apetit pentru acţiune. Aceasta este, de altfel, una din calităţile de căpetenie cerută politicianului ascultător şi disciplinat. Mai sunt şi altele. Unele bine văzute de moraliştii cusurgii, aşa ca cinstea, sinceritatea, simţul onoarei şi al demnităţii, poate tocmai pentru că se întâlnesc atât de rar la această tagmă socială, altele cu un conţinut etic echivoc, dar categoric indispensabile pentru afirmarea unui politician hotărât şi destoinic: abilitate, şiretenie, viclenie şi onctuozitate, într-un cuvânt acel set de însuşiri care-i conferă respectivului ştaif diplomatic. Ies cu totul din discuţie acei aşa-zişi politicieni, mulţi ca frunza şi iarba nu doar pe meleagurile noastre, care se apucă de-o asemenea meserie doar cu scopul de a se căpătui cu orice chip prin minciună, escrocherie şi trafic de influenţă...

  Evident că un creştin pios nu va risca să se apuce de politică, întrucât se va vedea pus destul de des în situaţii duplicitare: ori se va abate niţel de la codul moral prin fente şi eschive care contribuie substanţial la soluţionarea unor importante interese naţionale şi obşteşti, ori respectă cu stricteţe imperativele morale (va lupta pentru mântuirea sa) şi, de dragul conştiinţei sale nepătate, va sacrifica alte conştiinţe prin abţinerea sa de la încleştarea întru realizarea intereselor celor mulţi. Iată una din posibilele explicaţii ale îndemnului machiavelic: scopul (politic înalt, nota mea – G.P.) scuză mijloacele (mai puţin etice, nota mea – G.P.)!

  Prin afirmaţia de mai sus nu vreau să acreditez ideea că politica este o îndeletnicire eminamente imorală şi că ea a fost făcută şi în continuare trebuie să fie făcută de oameni imorali dar energici. Vreau să spun că există momente în desfăşurarea actului politic când o moralitate riguroasă şi tranşantă poate să compromită iremediabil anumite interese generale. Căci o ştie oricine, marea politică nu s-a făcut, nu se face şi nu se va face cu mănuşi! Ori, reţinerea temătoare în faţa interdicţiilor decalogice de teama unor eventuale derapări, de altminteri scuzabile de semeni prin forţa împrejurărilor, poate să genereze o suită de catastrofe şi păcate, transferate la urma-urmei pe umerii şi conştiinţele celor mulţi.

   Există două categorii de oameni superiori, de supraoameni: sfinţii şi eroii. Am folosit termenul lui Nietzsche şi pentru sfinţi, cu toate că filosoful german avea aversiunea bine cunoscută faţă de creştinism şi slujitorii ei. Prin jertfă, credinţă necurmată şi umilinţă, sfinţii luptă împotriva răului şi păcatului cu armele specifice spiritului, transcendentului şi transistoricului. Ei reprezintă proiecţia netulburată întru credinţă şi iubire a omului aşa cum ar trebui să fie. Eroii reprezintă imaginea practică şi imanentă a omului de acţiune, a omului cu har, îmboldit până la sacrificiu de pasiuni, idei şi nelinişti puse în slujba imediată a semenilor. Eroul constituie chintesenţa nebunească, dar atât de necesară a omului aşa cum este şi cum trebuie să se prezinte pentru atingerea scopurilor practice. Unul înger, celălalt demon animat de idealuri nobile, atotumane; unul apolinic, celălat dionisiac.

   Marea majoritate a oamenilor se situează între cele două borne ale umanităţii, la distanţe mai mari sau mai mici de extreme, după puterile, calităţile, educaţia şi aspiraţiile fiecăruia...

   Politicianul ar trebui să realizeze o sinteză practică, coerentă şi constructivă a comportamentului celor două categorii de oameni privilegiaţi, cu centrul de greutate înclinat spre erou, mai exact spre cumpătare şi echilibru, curaj şi demnitate, acţiune şi înţelepciune. Numai astfel “baletul” său politic va fi urmărit cu admiraşie şi respect.

 

  5. Subteranele sufletului omenesc

     Foarte puţin ne cunoaştem pe noi înşine şi aproape că nu-i cunoaştem pe semenii noştri, chiar atunci când este vorba de fiinţe dragi şi apropiate. Căci, se ştie, deseori rămâi pur şi simplu perplex de insolitul unor reacţii neaşteptate la persoanele despre care aveai încredinţare că le cunoşti bine. Deasemenea, sunt cazuri când propriilre reacţii te pun serios pe gânduri. De unde se vede necesitatea imperioasă a permanentului autocontrol, condiţie sine-qua-non a unui comportament decent într-o societate civilizată. În fiecare dintre noi dormitează bestia, care, atunci când slăbesc hăţurile respectului şi ale bunului simţ, ia chipul bunului plac cu o plajă largă de manifestare între neruşinare şi crimă abjectă. Înţelepciunea antică sintetizată în Cunoaşte-te pe tine însuţi, va rămâne de-a pururi un îndemn la autocunoaştere, la concentrarae atenţiei înspre bârna din propriul ochi, iar nu la paiul din ochiul semenului...

   În opera de maturitate artistică a lui Feodor Mihailovici Dostoievski, de la Amintiri din casa morţilor şi Însemnări din subterană până la Fraţii Karamazov, există o preocupare sui-generis pentru tenebrele sufletului uman. Şi astfel ne este dat să citim în cărţile genialului rus că unii dintre cei mai fioroşi ocnaşi posedă adevărate comori de frumuseţe sufletească, în vreme ce la aristocratul Nikolai Stavroghin ori la supradotatul Ivan Karamazov, el depistează adâncimi înfricoşătoare ale abjecţiei umane, cu grijă ascunse de privirile indiscrete ale curioşilor şi indiscreţilor. Asta până ce demonul Stavroghin nu-şi dă cu adevărat în petic, de ajunge să şocheze cele mai corupte exemplare ale înaltei societăţi din care făcea parte: muşcă urechea guvernatorului, se căsătoreşte în secret cu o infirmă semidementă, ucide şi facilitează comiterea unor crime abominabile.

   Aproape toate personajele lui Dostoievski simt nevoia să se spovedească, ocazie cu care ele scormonesc cu exaltare în subteranele propriilor suflete: fără milă, fără jenă, fără dezgust. Dacă nu se spovedesc aşa cum o cere tipicul, atunci organizează jocuri de societate în care personajele înghesuite de autor în somptuoase saloane aristocratice (vezi memorabila scenă din romanul Idiotul), consimt să-şi istorisească cea mai oribilă faptă din viaţa lor.

   Este de la sine înţeles că membrii societăţilor civilizate de la început de secol şi mileniu au tot ce le trebuie, ba chiar şi ceva în plus ca să muşte guvernatori de urechi, să ucidă cu sânge rece şi să asiste cu nepăsare la tragedia unor nenorociţi. Adică sunt demni urmaşi ai lui Svidrigailov, Stavroghin şi ai Karamazovilor. Cum altfel se explică atrocităţile naziste, bestialitatea comunistă, virulenţa actelor teroriste şi toată această neostoită dezlănţuire de ură şi violenţă  a omului împotriva semenilor de mai aproape şi de mai departe?!...

   Homo homini lupus se vădeşte a fi o formulare prea blândă pentru vremurile de cruzime în care ne este dat să trăim. Trebuie inventat altceva mai adecvat. Ar fi interesant să ştim dacă “eroii” vremurilor noastre au cel puţin curajul eroilor dostoievskieni de a-şi mărturisi murdăria care colcăie în sufletele lor întunecate şi prefăcute de oameni civilizaţi.

 6. Uitarea şi iertarea – componente indispensabile ale unei existenţe pilduitoare

   Existenţa omului este cu atât mai plăcută lui Dumnezeu cu cât este mai simplă, mai deschisă, mai firească. Urcarea omului pe scara civilizaţiei l-a îndepăratat de natură, mediul lui firesc, până la distorsionarea comportamentului său. Şi astfel el a dobândit apucături întortocheate şi nesincere, ce nu fac cinste conduitei sale morale. Însă respectivele trăsături, generate, dezvoltate şi şlefuite de cadrul instituţional al lumii ultratehnicizate în care trăim, sunt indispensabile pentru un individ care nu vrea să violenteze bunele maniere printr-o comportare frustă ce aminteşte de traiul neînhămat la convenţiile sociale.

   Omul simplu este totodată bun la inimă. Adică vesel, cumpătat, lipsit de mândrie şi trufie, iubitor sincer de Dumnezeu şi de întreaga Lui creaţie, gata oricând să uite răutăţile şi să ierte pe cel ce i-a greşit. A proceda în acest mod nu înseamnă nicidecum că dai dovadă de naivitate sau prostie, ci – dimpotrivă – că ai atins anumite culmi morale prin cercetarea tainiţelor sufletului cu candela nestinsă a inimii iubitoare.

  Afirmaţia “iert dar nu uit” poate fi tălmăcită în diverse moduri: iert o dată, pentru că a greşi e omeneşte, dar a doua oară te voi taxa pentru ambele greşeli; sau, iert fiindcă aşa ne învaţă Mântuitorul, dar nu uit deoarece axioma unui comportament demn rezultă din acumulări de fapte ce oferă material pentru gimnastica minţii, în ultima instanţă pentru progres.

  Sigur că nu se pune problema uitării în bloc a cunoştinţelor, experienţelor şi trăirilor anterioare. Căci o asemenea uitare ne-ar aduce la condiţia de tabula rasa, iar existenţa umană pe ansamblul ei s-ar reduce la o nevrednică vegetare. Procesul uitării rezonabile este nu numai firesc, ci absolut necesar, întrucât prin uitare, memoria – acest miracol al materiei vii – este decongestionată şi sufletul despovărat. Doar astfel cel vlăguit de tortura amintirilor îşi redobândeşte uimitoarea energie şi pofta de viaţă.

   Exemplul neprihănitului Iov este edificator în acest sens. După încercările prin care trecuse, toate biruite cu bine, Iov este dăruit la bătrâneţe cu alţi copii, odrasle pe care le iubeşte şi de care se bucură la fel de mult ca de întâii lui născuţi. Şi iată că vrând-nevrând ajungem să ne întrebăm: “Putea Iov să fie cu adevărat fericit cu noii lui născuţi, atunci când îşi aducea aminte de primii născuţi, cu toţii dispăruţi într-un mod cutremurător?” Fireşte că putea, răspundem noi, căci asta face parte din marile taine ale vieţii, ce preschimbă cu timpul durerea veche în blînda bucurie a prezentului. Este marea lucrare divină ce-i permite omului să-şi regenereze pofta de viaţă, doar astfel izbutind să depăşească mulţimea încercărilor presărate de destin pe firul vieţii lui. Căci marea fericire a omului purcede din interiorul lui. Ea constă în clipele extatice de armonie lăuntrică, ce-i îngăduie omului stabilirea unui raport reconfortant cu lumea exterioară, metamorfozat mai apoi în stări de beatitudine, care ţintesc spre desăvârşirea condiţiei umane.

 Dar iertarea? În învăţăturile Sale, Mântuitorul Iisus îndeamnă la acceptarea răului, iubirea vrăjmaşilor şi iertarea necondiţionată a acestora: “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl nostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre (Matei 6/14)”. Iar fratele ce va păcătui împotriva mea nu trebuie să-l iert o dată, de două sau de şapte ori, “ci până la şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18/21)”!

  Aşadar, iată instrumentele garantate prin care omul – acest orgolios “ce ştie neştiind şi merge stând pe loc” (Petre Ţuţea) – poate redeveni curat, iubitor şi iertător asemenea copiilor, într-un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.

 

NOTA: URMEAZA SA FIE PUBLICATA PARTEA A DOUA A ARTICOLULUI.  

Autor: George Petrovai

www.sighet-online.ro 


Share
Ultima actualizare Luni, 24 Septembrie 2012 10:35
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact