logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: "Caminante" de Octavian Paler PDF Imprimare Email 5966 Afişări
Scris de Horia Picu   
Vineri, 06 Iulie 2012 11:39

  Octavian Paler s-a născut pe 2 iulie. Am recitit săptămâna aceasta “Caminante”,
o carte scrisă de autor când avea 52 de ani, un moment de introspecţie, de mărturisiri pe care azi le înţeleg altfel. In cartea sa am găsit un pasaj care are alt impact sentimental acum, când autorul are deja 5 ani de când e “caminante” (adică un călător) prin univers.

“ Am fost, în acelaşi timp, zgârcit şi generos, gălăgios şi tăcut. Am declarat că sunt un anticălător şi am scris cărţi de călătorie. N-am avut nimic complet, dar am fost ferit de sărăcia totală. Unora le-am putut părea un om cu voinţă, dar numai eu ştiu câte hotărâri am amânat pentru alte scadenţe, până ce am reuşit să le uit. Am iubit, dar tocmai înlăuntrul iubirilor mele m-am lovit de singurătate. N-am ştiut niciodată să renunţ şi, pe de altă parte, nu m-am priceput să îndrăznesc fără să fiu impulsiv. Am visat excesul şi am trăit măsurat. Iată ce e echilibrul meu. Mă frământă vinovăţiile, dar niciodată n-am fost în stare să le detest până la capăt. "

 

"Şi cunosc bine motivele pentru care am fost singur, ca şi pe cele pentru care am avut nevoie de dragoste şi de prietenie. Cine citeşte atent ceea ce scriu va observa că nici măcar n-am minţit, încercând să par altceva decât ceea ce sunt. Cum s-ar zice, am trăit mereu la o răscruce. Şi chiar în cărţile mele am făcut acelaşi lucru. Am privit în acelaşi timp spre poezie şi spre proză. N-am fost niciodată capabil de opţiuni limpezi. E, bineînţeles, inconfortabil să trăieşti astfel, dar n-am ce face. Nu mă pot vedea pe un singur talger al balanţei. Şi dacă trebuie să-mi reproşez o vină, ştiu de unde vine reproşul. De la cealaltă jumătate a mea.”

Câteva fraze care-l definesc pe Octavian Paler omul, cu visele, contradicţiile din el şi care ni-l face şi mai drag pentru confidenţele sale. „Caminante” nu e doar o carte de călătorii. E o mărturisire a trăirilor scriitorului prin îndepărtatele ţinuturi ale Mexicului. Găsesc în cartea pe care vreau s-o readuc în „vizorul” dumneavoastră şi altceva în afară de descrierea unor locuri exotice din punctul nostru de vedere. Paler ne vorbeşte de contradicţii, despre lupta dintre civilizaţii, despre culturi diferite, sau de diferenţele de mentalităti care nu pot şi nu au cum să dispară de pe cele două continente. Contradicţiile sunt, de fapt, prezente în fiecare mexican, şi
„nu e simplu să trăieşti cu un suflet scindat. Mexicanul aspiră să-şi recucerească trecutul şi, pe măsură ce-l recucereşte, se loveşte de obstacole care îl împing în impas. Pentru că el nu mai poate fi nici spaniol, nici indian.”

Spania, ţara conquistadorilor, înseamnă, la rându-i, alte contradicţii:
 „La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscăţivul şi încăpăţânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări.”

In Ciudad de Mexico, Paler a ajuns în timpul unui carnaval.
„Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vârstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încântă şi derutează.Mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine.Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea.[…]Cunoscători ai sufletului mexican m-au făcut să înţeleg că, simţindu-se vulnerabil, mexicanul e gata să rişte totul. Temându-se de primejdii, nici una nu i se pare prea mare. Demnitatea înseamnă probabil pentru el să-şi ascundă cât mai bine teama.[…] Rezervat şi cordial în acelaşi timp, mexicanul îţi dezvăluie sufletul atât cât trebuie pentru a observa că ai în faţa ta o enigmă. Îl observi şi ţi se pare liniştit. Chiar impasibil. Dar pe neaşteptate va pune mâna pe o machete dacă are senzaţia că a fost insultat.”

Un alt fapt care sare în evidenţă e
„felul cum trec familiile de mexicani. Mai întâi bărbatul, adăpostit sub un sombrero impunător. El reprezintă, evident, forţa şi orgoliul. Se uită undeva în faţă, ca şi cum nu l-ar interesa drumul pe care merge, ci numai problema orizontului. Apoi, la un pas în urmă, femeia şi copiii. Bărbatul e vanitos, iar femeia pare să încurajeze această vanitate. Ea se supune de bunăvoie autorităţii indiscutabile a bărbatului.”

Atitudinea mexicanului în faţa morţii l-a surprins pe Paler:

„Obişnuit să mă tem de moarte, m-am mirat s-o văd, în Mexic, sărbătorită.       […] sunt amănunte care descumpănesc în Mexic un om înclinat, mai degrabă, să evite gândul că într-o zi va muri...Cum să consideri prăjiturile funebre care se pun peste tot în vânzare înainte de sărbătoarea morţilor? Ori gestul incredibil de a trimite fiinţei iubite un mic sicriu de zahăr, pe care e scris prenumele ei. Mărturisesc, nu izbutesc să înţeleg aceste relaţii ciudate cu moartea.”

In Mexic,
„regăseşti mereu o pasiune care ezită între tristeţe şi nevoia de spectacol. Ca şi Spania, Mexicul nu poate despărţi frumuseţea de tristeţe. Ca să te convingi de asta, e destul să vezi, câteva zile la rând, cactuşi pe o câmpie uscată. "Cactuşi-candelabru" sau cactuşi obişnuiţi. Plantă a răbdării, aşteptând ca, după zile şi săptămâni de arşiţă, să vină în sfârşit ploaia."

Nu numai relaţia mexicanilor cu moartea e altfel decat în Europa (să comparăm doar cu continentul nostru). Chiar relaţia cu unele „surse” care ar putea să aducă sfârşitul e interesantă, şi pe care Octavian Paler nu putea să n-o observe, vulcanii.
„A iubi un vulcan e, probabil, chiar mai mult decât o dovadă de curaj. Poate că există o logică în dragostea pentru vulcani. Aşa cum există o logică în faptul că iubim mai mult viaţa după ce descoperim că o vom pierde.”

O remarcă interesantă făcută de autor despre relaţia mexicanului cu vulcanul Popocatepetl:
„În zilele de maximă limpezime, mexicanii zic despre Popocatepetl: "se vede". Nici nu e nevoie să pronunţe numele muntelui. Poate că şi despre fericire se poate spune uneori la fel.”

Vizita în Mexic a însemnat şi vizitarea unor locuri unde băştinaşii au fost „convinşi” de spanioli prin metode specifice acelor vremuri:
„Abia intraţi în incinta fostei închisori spaniole, începe să plouă. O ploaie piezişă, rece şi duşmănoasă, care ameninţă să compromită vizitarea acestei fortăreţe sumbre unde spaniolii le-au arătat indienilor recalcitranţi toate resursele de persuasiune ale Inchiziţiei.”

Dacă n-ar fi fost tragic, aş putea zâmbi…”Resursele de persuasiune ale Inchiziţiei”…

Natura e ceva spectaculos în sine. Acolo, e neaşteptat de spectaculos, de diferit, de straniu…
„Lumina după-amiezii apasă zidurile fără să le oprime. Arbori calzi, deveniţi aproape muzică, îşi mişcă frunzele, ca un tigru somnoros muşchii. Pădurea tropicală colcăie, parcă, de ameninţări. O întreagă literatură m-a pregătit, de altfel, să n-o pot vedea cu ochi normali. Aventuri, liane, capcane la tot pasul, toate mi se învălmăşesc prin minte. Dar, la urma urmei, de ce socotim jungla o pădure patologică? Ea e un triumf al vieţii. Şi nu e stimulată cu îngrăşăminte chimice, cum obişnuim noi, în Jungla civilizată", să ajutăm plantele. E mai multă sănătate într-o junglă decât în toate livezile şi grădinile noastre, ordonate, îngrijite. Jungla e un mic paradis încâlcit unde Dumnezeu nu şi-a făcut timp să intervină sau n-a vrut, lăsând vegetaţia, animalele şi păsările să se bucure de soare şi de ploile tropicale, dar mai ales de libertate. În acest paradis se şi moare.”

O seară într-un restaurant în oraşul Merida. Doi localnici cântă:
„Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...
Cum se traduce oare "caminante"? "Drumeţ"? Nu, nu-mi place. Poate, "călător".

O consemnare făcută de autor care poate lămuri titlul jurnalului de călătorie în Mexic.

Tot acelaşi cântec lămureşte, în parte, tristeţile autorului:
„Caminante, / Caminante...
"Nu suntem pentru totdeauna pe pământ; doar puţintel aici", suna cântecul.
Şi eu am ascultat cântecul/Sărmanul de mine, /
Caminante, / Caminante...”

…şi ale noastre…

Tot Paler e cel care defineşte menirea adevărată a călătorului, dar a acelui călător care, mergând undeva, în primul rând se (re)descoperă pe sine…
„Desigur, a vedea înseamnă, mai întâi, nevoia să vezi. Dar, probabil, nu descoperim nimic cu adevărat important într-o călătorie, dacă nu descoperim nimic în noi înşine. La fel ca în Odiseea, o călătorie e, în cele din urmă, în secret, aproape totdeauna o călătorie spre adevărurile noastre şi un prilej de clarificări, când ea nu se opreşte la simple impresii.”

In „Caminante” scrie că :
“ Există călătorii care nu se termină niciodată.”

Tot ce-a scris Paler mă determină să consemnez o părere personală: există cărţi care nu se „termină” niciodată! Se „reînnoiesc” la fiecare recitire…

 

 


Share
Ultima actualizare Sâmbătă, 07 Iulie 2012 09:41
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact