logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?"- de Aurel Visaovan PDF Imprimare Email 3255 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 10 Iunie 2012 07:18

 In iunie 2012 se împlinesc zece ani de când Aurel Vişovan a trecut din viaţă direct în istorie. Simt nevoia să reamintesc sighetenilor de un om pe care l-am cunoscut şi care avea o reţinere în gesturi, o nepăsare plină de bun simţ (da, chiar aşa!) în fiece moment când ne întâlneam în cartierul 1 Mai…

Stiam de suferinţele inimaginabile îndurate din tinereţe în “atelierele” de mutilare sufletească “importate” de la marele vecin de la răsărit. Stiam? E un fel de a spune. Nici acum, după ce i-am citit cele două volume de amintiri din acei ani, nu sunt sigur că ştiu tot ce-a fost. Mă consolez cu gândul creştin că Aurel Vişovan e un martor cheie al procesului comunismului şi al dreptei judecăţi a Instanţei Divine.

Un proverb românesc spune : “Nu îi da Doamne omului cât poate să ducă”. E chiar de necrezut ce-a fost pe capul acestui popor o perioadă limitată de timp pentru statisticile istoriei, dar infinită pentru cei trăitori în acele vremuri.

  Aurel Vişovan a fost, aşa cum spune,

“Acolo unde teroarea a transformat clipa în veşnicie”.

La 22 de ani (22!) a luat cunoştinţă cu sistemul bestial de “reabilitare” al puşcăriilor comuniste, chiar aici, la noi, în sinistra închisoare. Celula 72:

“Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul.”

In închisoare, deţinuţii politici au avut parte de “tratamente” la care niciun om normal nu s-ar fi putut gândi. Aurel Vişovan dă dovadă de o incredibilă nobleţe sufletească şi spune:

“Atunci când mă călcau în picioare, mă loveau, mă înjurau vechii şi bunii mei camarazi, simţeam tragedia imensă pe care ei o trăiau.”

Sigur că după zile, luni, ani de tortură greu de suportat, un gând care ar încolţi în mintea fiecărui deţinut politic era dorinta de a muri.

“… la Piteşti  -cu puţine excepţii-  nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.”

Precizez aici că Aurel Vişovan a fost purtat în multe sinstre locuri de “reeducare” forţată, printre care Piteştiul e un loc aparte prin metodele folosite acolo. Se ştie de “experimentul Piteşti”.

 “Cu o insistenţă proverbială şi cu un tact deosebit, bunul şi mai tânărul meu camarad Gheorghe Andreica a reuşit să mă ajute să deschid atât de ruginita poartă a trecutului . . .”
     
Spune Aurel Vişovan în primele rânduri ale cărţii sale de memorii.

Cred că Gheorghe Andreica , adică cineva care a suferit alături de Aurel Vişovan era singurul care ar fi putut să-l determine pe distinsul meu vecin din perioada primilor ani de după revoluţie să povestească. Dacă n-a reuşit să plece din lumea asta pe vremea când era deţinut politic, a preferat să se închidă în el însuşi şi a rămas aşa , până când un fost coleg l-a ajutat să redeschidă poarta cea ruginită a trecutului…

“Eram înghesuiţi ca sardelele în cutie . . . Ca să te întorci pe cealaltă parte trebuia să-i antrenezi şi pe ceilalţi, ceea ce nu era un lucru uşor. Mâncarea era sub orice nivel de existenţă şi consta   -în special-  din  zeamă  de  varză  murată  cu  o  bucăţică  de mămăligă sau pâine ce totaliza  -după calculul unora din noi-  în jur de 800-1000 de calorii. La WC eram scoşi o dată pe zi în ture de câte 10-15 inşi pentru 2 locuri. Nu dura -poate- nici un minut, că erai scos afară cu bâta de către gardian.  Mulţi nu reuşeam să evacuăm şi rămâneam aşa sub presiunea organică de pe o zi pe alta. Nici foamea, nici bătăile de la securitate n-au reuşit să ne chinuie mai îngrozitor.”

“Tot fără margini era şi timpul, care pentru noi nu se mai măsura nici în ceasuri, nici în zile, a căror denumire am pierdut-o.  Nu mai ştiam dacă-i duminică sau luni . . .
Nici în ani nu se mai măsura nimic. Simţeam  cum  nimeni,  nicăieri  în  lume,  nu  se mişcă pentru noi, ci eram aruncaţi . . .neputând nici muri."

Un text care explică într-un mod cutremurător cum şi timpul poate fi transformat în veşnicie, poate fi alăturat răului absolut.

Aurel Vişovan îşi făcea griji nu pentru soarta lui sau a colegilor de inimaginabilă suferinţă. Işi făcea griji pentru …gardieni şi cum puteau ei să suporte acele atrocităţi la care erau obligaţi să participe, sau cel puţin să asiste în fiecare zi:

“Ce o fi fost în sufletul acestor gardieni, care ştiau tot ce se întâmplă, care participaseră  şi  ei  la  început  la  acest masacru, iar  acum  supravegheau  prin  vizete  la  tot  ce  se petrece în cameră ? Aveau şi ei familii. Când plecau seara la terminarea programului   -ajunşi acasă-   puteau  ei  să-şi  îmbrăţişeze soţiile, copiii ? Putea exista pentru ei şi o altă viaţă pe care noi  nici  n-o  puteam  concepe ?”

Victima care simte compasiune pentru călău…Ceva rarisim! Câtă nobleţe în sufletul acestui om!

In timpul programului de “reeducare” prin tortură, singura speranţă a lui Aurel Vişovan a fost că viaţa oricărui om se termină într-o zi, deci şi a lui, astfel încât izbăvirea de suferinţă va veni odată cu trecerea în lumea imaterială.

“Mi-am zis : -Aceste torturi se arată a fi veşnice dar, (şi aici e raza de care vorbeam) eu nu sunt veşnic. Pe undeva în acest timp eu am o limită. O limită după care acest dar de la Dumnezeu ca omul să aibă o viaţă limitată va opera şi pentru mine . . .
I-am  mulţumit  lui  Dumnezeu  că  n-a  făcut  omul veşnic.  Acest gând a fost sprijinul meu atunci . . . şi de atunci   de-a lungul anilor mei trişti.”

Umilinţele la care erau supuşi deţinuţii politici sunt absolut inimaginabile.

“In mod ritmic cu o mână  frecam  mozaicul, iar  cu  cealaltă  făcută  pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă. La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă. La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea:  A fost bun terciul ? trebuia să răspundem : Groh . . . ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare. Nu  aveam  voie  să  vorbim  între  noi,  pentru  că porcii nu vorbesc.”

La ce s-a ajuns cu “reeducarea” aceasta?

“Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să nu-l spun. Mă îngrozeam la gândul că, dacă -cine ştie cum-  aş ajunge acasă şi aş auzi-o pe mama vorbind împotriva regimului,  cu  lacrimi  în  ochi  aş  alerga  la  securitate pentru a o denunţa.”

Aurel Vişovan a trecut prin multe închisori. S-a îmbolnăvit şi doar credinţa in Dumnezeu şi dovezile de susţinere sufletească din partea colegilor l-au ţinut in viaţă. Sechelele acelor ani petrecuţi în “centrele de reeducare” le-a resimţit toată viaţa:

“Datoritã cantitãţii mari de antibiotic mi-au apãrut nişte vâjâituri în urechi care persistau zi si noapte şi care mã exasperau.  Aceste zgomote n-au dispãrut niciodatã. Le simt şi în prezent. M-am obişnuit atât de mult cu ele încât când scad din intensitate mã neliniştesc…Rugãciunea era prezentã, recomfortantã şi dãtãtoare de speranţe. Nu de speranţã în eliberare. Aceastã speranţã o pierdusem încã de la Piteşti… ci speranţa unui mai bine ce se putea contura transcedental.”

In scurta perioadă de libertate înainte de a fi din nou arestat şi purtat prin puşcării, autorul acestor amintiri atât de triste, îşi aduce aminte de reacţia mamei sale :

-"Ce slab sunteţi, dragul mamii, şi bolnav. Azi vă odihniţi şi mâine mergeţi la doctor, faceţi tratament şi în curând o să vă întăriţi !".
Abia atunci mi-am dat seama că mama mi se adresa cu "Dumneavoastră" şi asta îmi sfâşia inima. Pentru dânsa eram o minune pe care o privea cu evlavie. Am cuprins-o în braţe şi cu ochii în lacrimi am rugat-o să nu-mi mai vorbească aşa, că mă pierd cu firea. Sunt tot copilul pe care cândva, demult, l-a ţinut în braţe. Parcă nu putea înţelege”

Am lăsat pentru final câteva gânduri ale omului care l-a determinat pe Aurel Vişovan
să-şi “redeschidă poarta ruginită a sufletului”.

“Atât Aurel Vişovan cât şi bravii lui camarazi traversând această zonă de întuneric a istoriei şi-au înălţat sufletele, perfecţionându-se mereu până la limita de sus ce a fost lăsată de Dumnezeu fiinţelor umane.  Prin ruga neîntreruptă au păstrat legătura cu Hristos, de unde au sorbit lumina, căldura şi forţa rezistenţei. Pe cerul ţării noastre - ba chiar şi-al lumii întregi - aceştia sunt aştri vii ce luminează, ce dau căldură şi viaţă.
Prin aceşti eroi se revarsă harul lui Dumnezeu asupra lumii. Aceştia-s martirii secolului 20 ! Aceştia-s urmaşii martirilor din primele secole creştine! Ei au ştiut ce vor şi şi-au dus crucea până la capăt, indiferent dacă au pierit prin închisori sau au supravieţuit cruntei ierni comuniste.
Ridică-ţi, popor român, ochii spre cer şi atunci n-ai să mai confunzi umilinţa (care este cea mai mare virtute) cu laşitatea (care este egală cu trădarea ) . . .”

Nu cred că azi, dacă l-aş întâlni pe Aurel Vişovan aş îndrăzni să-i tulbur gândurile cu altceva în afara unor fraze de politeţe. Stiu sigur că l-aş îmbrăţişa fără să-i spun de ce şi atunci el ne-ar putea ierta pe toţi…Pe cei de-atunci pentru ce-au făcut, pe cei de-acum pentru ce nu facem…


Share
Ultima actualizare Duminică, 10 Iunie 2012 09:48
 

Dr.Max - Farmacie

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Vremea


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact