logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: "Memoriile unei fete cuminti" de Simone de Beauvoir PDF Imprimare Email 11330 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 03 Iunie 2012 07:16

 In “Memoriile unei fete cuminţi”, Simone de Beauvoir scrie despre copilăria şi adolescenţa ei ( care n-au fost întotdeauna lipsite de griji, de frământări interioare) şi despre etapele primilor doăzeci de ani prin care a trecut pentru a ajunge scriitoarea admirată de  azi. A ştiut întotdeauna ce vrea de la viaţă şi nu s-a abătut niciodată de la drumul pe care a mers. A citit operele literare ale multor scriitori francezi şi nu s-a sfiit să critice când mulţi îi lăudau, sau să-i laude când mulţi îi criticau…

 “M-am născut pe 9 ianuarie 1908, într-o cameră cu mobilă albă , lăcuită[…]. Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Roşii erau mocheta, sufrageria , draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald…”

Scriitoarea a avut o soră mai mică. Cele două, erau îngrijite de o guvernantă, Louise.
“Lui Louise îi datoram tihna siguranţei zilnice. Tânără, fără frumusete şi mister, nu ridica niciodată vocea, nu mă mustra degeaba. Privirea ei liniştită mă ocrotea în timp ce făceam turtiţe în Grădina Luxembourg, în timp ce o legănam pe păpuşa mea Blondine, coborâtă din cer într-o noapte de Crăciun, odată cu un cufăraş în care îşi avea trusoul.[…] Prezenţa ei îmi era la fel de necesară şi îmi părea la fel de firească precum pământul de sub picioare” 

Ca la aproape toţi copiii foarte mici, hrănitul  a fost o mare problemă. Problema mai mare era însă a părinţilor…
“Prin gură, lumea înconjurătoare pătrundea mult mai profund în intimitatea mea decât prin ochi şi mâini. Nu o acceptam în totalitate. Gustul searbăd al cremelor de grâu verde, al terciurilor de ovăz, imi smulgeau lacrimi; misterul vâscos al scoicilor mă revoltau; hohote de plâns, ţipete, vărsături-accesele mele de silă erau atât de îndârjite, încât ceilalţi au renunţat să mai lupte cu ele. În schimb, am profitat de privilegiul copilăriei, care presupune că frumuseţea, luxul, fericirea, sunt lucruri care se mănâncă.”

Scriitoarea îşi aminteşte cum se uita nemişcată în cofetăriile de pe strada Vavin, fascinată de
“sclipirea limpede a fructelor zaharisite, de reflexele nedefinite ale magiunurilor  de fructe, de înflorirea pestriţă a dropsurilor.”

Primele semne de întrebare -de natură filozofică, a-şi putea spune- apar în mintea scriitoarei de mic copil, când vedea bucuria părinţilor că din când in când mai creştea cu câţiva centimetri.  Micuţa Simone gândea că, tot crescând, va veni ziua în care nu va mai putea sta pe genunchii mamei.
“Brusc, viitorul prindea contur; urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.”

In copilărie a avut o fire violentă. Cei mari, părinţii şi rudele,
“Mă certau, mă pedepseau, dar rareori se întâmpla să primesc vreo palmă.[…] Mă transformam într-o fiinţă capricioasă şi neascultătoare pur şi simplu de dragul de a nu fi ascultătoare.”

Tot acest comportament de neacceptat pentru un părinte a avut şi o parte pozitivă. Simone de Beauvoir a considerat că regulile, obişnuinţa  nu sunt de neînfrânt.
“M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri care, pentru mine, nu aveau explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu reflectau un absolut.”

La cinci ani şi jumătate viitoarea scriitoare începe studiile la Institutul cu nume atrăgător, “Adéline Désir”. In franceză, désir înseamnă dorinţă. Curiozitatea de a şti cât mai mult din lumea în care trăieşte o face pe Simone să aprecieze lecţiile de geografie, de istorie învăţate la şcoală.

“Forme riguroase, poveşti adânc încrustate în marmura secolelor: lumea era un album de imagini şi culori strălucitoare, pe care-l răsfoiam încântată. M-am aplecat cu atâta plăcere asupra studiului pentru că viaţa de toate zilele nu mă mai mulţumea. Din loc în loc, apărea câte o fantă care lăsa să se întrevadă dincolo de aparenţă, profunzimi de nedesluşit”

Pentru firea rebelă a Simonei, părinţii au găsit metoda de vindecare. Cel puţin pentru primii ani de viaţă ai autoarei…
“Eram din ce in ce mai cuminte, nu mai aveam nici furii, nici capricii: mi se explicase că dacă voi fi înţeleaptă şi evlavioasă Dumnezeu va salva Franţa."

Oricare copil crede că părinţilor săi nu li se poate întâmpla nimic rău…
“ Stiam că există o legătură directă între război şi moarte. Dar nu concepeam sub nicio formă că această mare aventură colectivă ar fi putut să mă privească în mod direct. In plus, eram convinsă că Dumnezeu îi purta o grijă aparte tatălui meu: nu eram în stare să-mi imaginez o nenorocire.”

Dorinţa de a scrie a apărut încă din primii ani de viaţă.
“Cu tot conformismul lor, cărţile îmi lărgeau orizontul; între altele, mă iniţiam, ca neofită, in arta vrăjitorească de transmutare a semnelor tipărite ca să alcătuiască o povestire; am simţit dorinţa să fac vraja inversă. Transpuneam pe hârtie frazele care-mi şerpuiau prin cap: foaia albă se acoperea de pete violete ce istoriseau o poveste.”

Deşi a avut parte de părinţi care au dus-o la spectacole de teatru potrivite vârstei ei, doamna de Beauvoir îşi aminteşte că spectacolele văzute,
“Oricât ar fi fost de somptuoase, strălucitoarele podoabe păleau in faţa nestematelor sângerii din basme. Aplaudam, scoteam exclamaţii admirative, dar în realitate preferam liniştea singurătăţii faţă-n faţă cu hârtia tipărită.”

Scriitoarea tratatului “Al doilea sex” are, în cartea pe care v-o prezint acum, un fragment care m-a făcut să mă gândesc mai mult la unele dintre aspectele existenţei umane:
“Când mă jucam de-a infirmiera, eu adunam răniţii de pe câmpul de luptă, dar nu-i îngrijeam. Intr-o zi, i-am făcut, cu o pară de cauciuc, un simulacru de clismă verişoarei mele Jeanne, a cărei pasivitate senină incita la sadism.”

Impulsul de a scrie e explicat de autoare în felul următor:
“Dacă, într-o compunere, povesteam o întâmplare din viaţa mea, simţeam că ea nu va fi atinsă de uitare  şi că, stârnind interesul altor oameni, va fi salvată.”

Programul zilnic era respectat cu rigurozitate de toată familia.
“Activităţile noastre zilnice, mereu aceleaşi, aveau rigoarea succesiunii anotimpurilor: o abatere oricât de mică mi se părea un lucru extraordinar. O plimbare în blânda atmosferă  a apusului, la ora când, de obicei, mama freca uşa de la intrare, îmi părea tot atât de uluitoare şi de poetică precum un măceş inflorit în plină iarnă.”

Pe măsură ce anii trec, apar inevitabilele întrebări despre momentul părăsirii părinţilor pentru un bărbat necunoscut.
“Cum să-ţi părăseşti părinţii pe care i-ai iubit timp de 20 de ani, pentru a pleca după un necunoscut? Cum e să incepi să iubeşti, de pe-o zi pe alta, un bărbat care nu are nimic in comun cu tine şi despre care nu ai ştiut nimic timp de 20 de ani?”

De dreptul la clipe de intimitate a avut nevoie şi Simone de Beauvoir în coplăria ei. Poate ar fi cazul ca adulţii, care au fost copii până mai ieri, să nu uite că şi cei mici de azi au nevoie de intimitatea lor…
“In timpul zilei, ma simţeam mereu ţintuită de priviri; îmi plăceau cei din jurul meu, dar seara, când mă culcam, resimţeam o imensă uşurare la gândul că, in sfârşit, trăiesc şi fără martori; era momentul în care puteam să-mi pun intrebări, să-mi amintesc, să ascult acel freamăt blând care era înăbuşit de prezenţa adulţilor.”

Religia şi viaţa de zi cu zi i-au fost provocat întrebări la care mica Simone încerca să găsească răspunsuri.
“Intr-o dimineaţă, am avut brusc revelaţia că un creştin convins de fericirea deplină a vieţii viitoare nu trebuie să pună preţ pe lucrurile efemere. Cum se făcea că, in marea lor majoritate, acceptau ca, toată viata, să fie oameni ai timpului lor?”

In copilărie, scriitoarea trebuia să se supună la tot felul de restricţii. Nu avea voie să citească orice. Unele pagini ale cărţilor la care avea acces erau prinse cu ace.
“Adulţii vorbeau liber în faţa mea; mă mişcam în lume fără oprelişti; totuşi această transparenţă ascundea, paradoxal, ceva. In zadar scrutam cu privirea orizontul, încercând să identific zona ascunsă care, deşi nu era mascată cu nimic, rămânea invizibilă.”

La şcoala la care învăţa, Simone îşi face o bună prietenă, pe Zaza Mabille.
“Zaza nu avea respect faţă de ea însăşi, dar nici ceilalţi nu-i păreau demni de respect. Era foarte evlavioasă: căuta in ceruri iubirea pe care nu o găsea pe pământ.”

Scriitoarea continuă destăinuirile legate de prietena ei din copilărie:
“Fericirea pe care mi-a dăruit-o prietenia noastră a fost bântuită de permanenta teamă că aş putea să-i displac.”

O expertă în grafologie a examinat scrisul fetelor de la şcoala “Désir”.
“Scrisul Zazei denota o maturizare precoce, sensibilitate, cultură şi colosale talente în domenii artistice; în al meu a văzut doar infantilism.[…] Zaza a protestat energic, lucru care m-a întremat sufleteşte.”

Relaţia autoarei cu Dumnezeu a fost, cel puţin în copilărie şi adolescenţă, una obişniută, acceptată de majoritatea oamenilor.
“Eram, din nou, unică şi necesară; era nevoie de privirea mea pentru ca roşul fagului să intâlnească albastrul cedrului şi argintul plopilor. Când plecam de acolo, peisajul se destrăma, nu mai exista nimeni altcineva.[…] Totuşi simţeam in jurul meu prezenţa lui Dumnezeu. Cu cât mă lipeam mai mult de pământ, cu atât mă apropiam de El şi fiecare plimbare era un exerciţiu de adoraţie.”

Doamna de Beauvoir a învăţat de mică să distingă între admiraţia ei interioară pentru orice ar fi putut s-o impresioneze, şi admiraţia  obligatorie, “de ochii lumii”, deci nesinceră.
“In muzee, la Paris, mi se intâmpla să trişez; cel puţin, cunoşteam diferenţa între admiraţia obligatorie şi trăirile sincere.”

Tatăl scriitoarei avea momente când prevestea celor din jurul său viitorul de loc fericit al omenirii. Doar că, în acel viitor întunecat ar fi trebuit să se găsească şi fiica lui…
“Existau pericolul roşu, pericolul galben […]. Tata mă uimea prevestind cu o patimă îndârjită aceste calamităţi; viitorul pe care-l zugrăvea în culori atât de sumbre era şi al meu; iubeam viaţa: nu puteam accepta ca ziua de mâine să se transforme într-o tânguire fără speranţă.”

Autoarea “Memoriilor” a vrut întotdeauna să devină scriitoare, şi nu orice fel de scriitoare. La 15 ani, scria unei colege că ar dori să ajungă o scriitoare celebră.
“…era viitorul pe care mi-l doream şi nicidecum altul.”

După terminarea liceului, pentru alegerea viitorului loc de studiu universitar, merge, împreună cu mama ei, să vadă Sorbona.
“Am parcurs coridoare cu pereţii plini de cărţi spre care se deschideau uşile unor birouri care gemeau de fişiere. Când eram copilă, visam să trăiesc în acest praf savant, şi acum aveam impresia că pătrund în Sfânta Sfintelor.”

Deşi Simone ar fi vrut să studieze filozofia, domnişoarele profesoare de la fosta şcoală “Désir” explică mamei scriitoarei renumite de mai târziu că
“…filozofia corupe sufletele in mod iremediabil.”

Drept urmare, studiile urmate sunt literele, deşi filozofia o atrăgea in mod deosebit de mult pe scriitoare. Intre ea şi fostele colege de şcoală diferenţele devin din ce în ce mai mari.
“…eu continuam să merg înainte şi să mă dezvolt, în timp ce ele, pregătindu-se să intre în rolul de fete de măritat, începuseră să se prostească.”

Tatăl nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata lui o să facă studii superioare.
“In mediul meu era pe atunci de-a dreptul nepotrivit ca o fată să facă studii superioare; să aibă o meserie însemna decăderea.[…] Imi suportam captivitatea cu atât mai greu cu cât nu-mi mai plăcea deloc acasă. Mama se ruga pentru sufletul meu cu ochii ridicaţi la cer, gemând de durere că rătăcisem drumul pe pământ; comunicarea dintre noi era tăiată. Mult mai mult mă uimeau şi mă iritau reticenţele tatei. Firesc ar fi fost să fie interesat de eforturile, de progresele mele, să-mi vorbească prieteneşte despre autorii pe care-i studiam; dar el mă trata cu indiferenţă şi chiar cu un fel de ostilitate.”

In aceste condiţii, Simone se izolează din ce în ce mai mult de familie. Venea la masă cu o carte în mână, era neglijentă sau, mai bine zis, indiferentă faţă de aspectul ei exterior. Când aveau musafiri acasă şi mama îşi aducea fiica să stea împreună cu invitaţii şi restul familiei, Simone făcea asemenea grimase încât în scurt timp era trimisă inapoi în camera şi totodată în lumea ei.

Neînţeleasă de cei la care ar fi trebuit să găsească cea mai mare înţelegere-părinţii ei-scriitoarea simte faptul că nu-şi găseşte locul printre oameni.
“Să trăieşti înseamnă a minţi.” 

Câteva cuvinte la care ar fi bine să reflectăm şi noi mai profund…
In ultima sută de ani, omenirea s-a schimbat mult. Altele sunt valorile acum, altul simţul estetic, altfel îndrăzneala colectivă .Despre o studentă poloneză spune:
“Rochia ei vaporoasă dezvăluia doi umeri apetisanţi”

Atăzi, găsim la o femeie alte părţi anatomice “apetisante”, nicidecum umerii…

In final, câteva cuvinte despre relaţia dintre Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre. S-au cunoscut in timpul studiilor universitare. Lui Sartre
“îi plăceau prieteniile feminine.[…] mie mi se părea că timpul pe care nu-l petreceam cu el era timp pierdut. In timpul celor 15 zile cât a durat perioada examenelor orale, nu ne-am despărţit decât ca să dormim.[…] Nu ştia ce înseamnă toropeala, somnolenţa, sustragerea, eschivarea, prudenţa. Era interesat de tot şi nu lua nimic de-a gata.Nu se întreba ce trebuie gândit, ce ar fi spiritual sau inteligent să gândeşti: ci doar ceea ce gândea el.”

In tinereţe, Sartre, visa la călătorii în locuri îndepărtate. Dar,
“Nu ar prinde rădăcini nicăieri, nu s-ar încărca defel cu ceva care să-i aparţină: nu ca să rămână în mod inutil indisponibil, ci ca să poată depune mărturie pentru orice.”

Foarte exactă această afirmaţie. Când suntem angrenaţi sufleteşte de ceva sau cineva, bruma noastră de obiectivitate dispare…Vi-l puteti închipui pe filozoful Sartre judecând aspectele fundamentale ale vieţii cu inima?

“Sartre corespundea exact cu năzuinţa mea de la 15 ani.Cu el puteam împărtăşi totul, mereu. […] am simţit că nu va mai ieşi niciodată din viaţa mea.[…] Mă crezusem o fiinţă de excepţie pentru că nu concepeam să trăiesc fără să scriu: el nu trăia decât ca să scrie”

Cuvinte elogiase scrise de o mare personalitate feminină a secolului al XX-lea pentru un mare scriitor, mare filozof şi, mai mult poate decât toate acestea, adresate celui mai bun prieten…

Simone de Beauvoir spune în romanul său :
 “”Sunt altfel”, îmi spuneam uneori cu mândrie; consideram că ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi este expresia unei superiorităţi pe care avea să mi-o recunoască toată lumea într-o zi.[…] Trebuia să mă smulg din făgaşul obişnuinţei; dar îmi închipuiam că mediocra condiţie burgheză poate fi depăşită fără a părăsi burghezia.”

Prin urmare, ea şi prietenul ei Sartre, vor simpatiza regimurile comuniste din acele vremuri, dar, pentru că orice om are limitele sale, nici de Beauvoir , nici Sartre nu şi-au închipuit că, cel puţin deocamdată, capitalismul, cu limitele sale evidente, nu poate fi înlocuit cu nimic altceva mai bun…Incă…

 AUTOR: Horia Picu

www.sighet-online.ro 

 


Share
Ultima actualizare Duminică, 03 Iunie 2012 07:19
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact