logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Recenzie carte: F. M. Dostoievski - "Fraţii Karamazov" PDF Imprimare Email 14100 Afişări
Scris de Moldovan Mădălina Laura   
Vineri, 23 Martie 2012 13:01
Marea taină a existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti.”
(F. M. Dostoievski)
Fiecare destin are o cotitură dramatică. O experienţă comună poate degenera pentru un individ aparte într-o reală tragedie, ce îl transgresează inexorabil. Suntem marcaţi de anumite momente ce ne influenţează în mod irevocabil trăirile ulterioare. Când ne înfruptăm din cupa amărăciunii, strângem în pumni voluptatea morţii sau încercăm degradarea morală sub auspiciile celei mai nefavorabile sorţi, suntem convinşi că fatalitatea învârte roata destinului în detrimentul ei. O vorbă din popor spune că nu te poţi opune ursitei. De multe ori, aceasta pare veridică. Suntem condamnaţi să trăim fel-de-fel de experienţe oscilante care ne zgâlţâie turnul de fildeş şi ne îndreptăţesc să credem în caracterul inexpugnabil al forţelor ce ne ucid visele. Aripile ne sunt frânte în zbor. Ne izbim de zidul intoleranţei, al incomprehensibilităţii, al pasivităţii celor care ne înconjoară. Dar de ce cădem? Răspunsul e unul singur: pentru a învăţa cum să ne ridicăm. O familie aflată în cădere liberă este cea a Karamazovilor. Feodor Dostoievski reuşeşte aici poate cel mai perfectibil portret al unei ţesături de sânge, în care sunt implicate firul destinului lui Alexei, împletit cu cel al existenţei lui Dmitri, pe alocuri înnodat cu al lui Ivan Feodorovici, sub tutela ocrotitoare a tatălui lor – Feodor Pavlovici Karamazov. Eterogena familie este stăpânită de o singură genă care pare a-i uni sub o singură certitudine: aceea că ce le este scris nu poate fi schimbat. Puteri machiavelice se întrepătrund pentru a-i dezbina pe cei patru, dar romanul prezintă şi reprezentanţi divini care pot unifica întreaga familie.
 
În „Introducere” autorul atrage atenţia asupra protagonistului romanului – Aleoşa, dar şi asupra faptului că niciuna dintre trăsăturile acestuia nu sunt concepute pentru a atrage admiraţia cititorilor (pe mine m-a cucerit, totuşi). E în natura acestui personaj ceva angelic, un altruism fără seamăn, cu adevărat eroic, demn de a fi reprezentat în capodoperele scriitorului rus. Burlescul şi grotescul epatează în personalitatea unicului măscărici imoral din literatură căruia îi putem atribui o desăvârşită notă de admiraţie – Feodor Pavlovici este mârşav, indecent, iresponsabil, scabros, teatral, adulterin, inconştient, arogant, zgârcit, lăudăros, grobian, ticălos – în fine, reuneşte să cuprindă în ego-ul său cele mai degradante defecte posedate de umanitate – „Să fiu ca la mine acasă? Adică natural? O, e prea mult, prea mult, dar înduioşat, primesc! Preafericite părinte, zău, nu-mi cereţi să fiu natural, e prea mare ispita şi-i primejdios...de altfel nici eu nu ştiu dac-aş ajunge vreodată să mă arăt aşa cum sînt” . Viu în toată substanţa sa, tatăl celor trei fraţi este puţin spus interesant: actant al unor roluri pe care şi le asumă cu un exces de zel, un mincinos fără pereche (doar pentru a-şi putea intensifica trăirile în timpul scenelor de teatru gratuite pe care le improvizează), Feodor Pavlovici e un excentric, un „bătrân măscărici”, dar nu în ultimul rând un don-juan veritabil, senzualul irecuperabil ce crede inebranlabil în propria-i abilitate de a cuceri orice femeie îi este pe plac (Ivan şi Aleoşa provin din a doua căsătorie a tatălui lor). Smerdeakov, un epileptic slujitor din casa acestuia, ar fi tot copilul lui Feodor, născut în urma unui viol. În Mitea rezidă aceeaşi destrăbălare, violenţă şi acelaşi donjuanism ce le întâlnim la tatăl său, dar Ivan Feodorovici e un intelectual (scrie articole), e capabil de sentimente nobile (încearcă din răsputeri să-l elibereze pe Mitea din închisoare). Pe aceştia îi uneşte ura atroce pentru tatăl lor. Niciunul dintre ei nu îl poate suferi pe cel care i-a abandonat când au avut mai mult nevoie (Mitea creşte din mila slugii – Grigori şi a soţiei acestuia – Marfa Ignatievna) astfel că la un moment dat Mitea, impulsiv fiind, îi mărturiseşte lui Aleoşa: „Nu ştiu, nu-mi dau seama de nimic...Poate c-am să-l omor, poate că nu. Mă tem c-o să se răscolească în mine o ură neîmpăcată în momentul acela. Simt că-l urăsc numai văzându-i mutra, nasul, ochii, zâmbetul acela neruşinat. Prea e dezgustător! Uite, de asta mă tem. Mi-e teamă că n-am să mă pot stăpâni...”.
 
Personajele principale par a reprezenta o prismă faţetată a personalităţii scriitorului: scrisă în ultima parte a vieţii, opera în centrul căreia este plasată situaţia Karamazovilor, are diverse convergenţe cu existenţa reală a lui Dostoievski. Încearcă şi el experienţa închisorii (precum Mitea), suferă de crize de epilepsie (boala pe care o are şi Smerdeakov) şi se schimbă radical, trecând de la liberalism la conservatorism şi la religiozitate (la fel ca Aleoşa, ce îşi reneagă genele şi reuşeşe să demonstreze că nu e un Karamazov obişnuit). E de remarcat că prenumele autorului se regăseşte în carte, denumindu-l pe extravagantul şi exhaustivul părinte al celor trei băieţi. Fiind ultimul roman semnat de marele scriitor rus, tind să cred că acesta e chintesenţa întregii sale experienţe de viaţă. În această capodoperă, Feodor Mihailovici Dostoievski va reuşi să creeze una dintre cele mai complexe reflecţii ale societăţii de la jumătatea secolului al XIX-lea. Impresionant la Dostoievski e felul prin care aduce într-o confluenţă epică desăvârşită firele narative a unor micro-povestiri.
 
Întâlnim o serie de întâmplări în roman, ce dau iluzia singularităţii. Scriitorul rus le îmbină într-un tot unitar de o incomensurabilă valoare, ce are drept flacără ardentă soarta familiei Karamazov. Dar să vedem traiectul descendent al acestei familii: Mitea consideră că tatăl lui i-ar fi făcut o nedreptate şi i-ar fi luat din banii cuveniţi o sumă considerabilă. Banul e ochiul dracului, dar adevăratul măr al discordiei dintre tată şi fiu e Gruşenka, femeia care le suceşte amândurora minţile. O „senzuală”, precum e şi Feodor, aceasta îi seduce pe toţi bărbaţii din jurul ei după ce suferă o decepţie în dragoste. Ea e veşnica ispită, o Eva seducătoare, ostentativă, opulentă, dominată de un singur scop: acela de a-i fi satisfăcute toate capriciile şi de a-i îngenuchea pe toţi bărbaţii. Şi Aleoşa are parte de o iubire platonică, neconsumată, cu o tânără bolnavă pe nume Lise.
 
O dramatică întâmplare este cea constituită de apariţia lui Iliuşa, fiul lui Sneghirev, provenit dintr-o familie dezaxată. În acest suflet sălăşluieşte forţa binelui suveran, forţa poporului care se revoltă contra nedreptăţii (vezi episodul cu şomoiogul de câlţi), sinteză a Adevărului Absolut, a spiritului onest şi purificator. Kolea, prietenul cel mai bun al lui Iliuşa, defineşte un războinic al luminii, un mic înţelept ce se impune în faţa celorlaţi parteneri de joacă. Stareţul Zosima e acelaşi trimis al Domnului care vede în Aleoşa un posibil sprijin pentru familia sa. Cu adevărat, Aleoşa e aşchia care a sărit departe de trunchi. Crescut într-o mânăstire, sub influenţa egumenilor şi mai ales a credinţei în Dumnezeu, acesta crede neîncetat în mântuirea sufletelor fraţilor şi tatălui său. O simpatie incredibilă îi este consacrată acestui tânăr care se face plăcut fără a depune un efort în acest sens. Iubit de oamenii de pretutindeni, Aleoşa suferă doar de pe urma faptului că poartă acelaşi nume cu tatăl lui. Caracterul său nu e în corespondeţă cu al fraţilor mai mari; nu se dezminte nici când e ispitit de Gruşenka sau Rakitin. Rămâne neprihănit de la început până la sfârşit, nefiind un „pătimaş”, un „senzual”, un „netrebnic” cu „metehne”. Un rol important este jucat şi de Katerina Ivanovna, logodnica lui Mitenka, cea care e capabilă să se jertfească pe sine pentru sufletul iubit. Ei îi rămâne îndatorat Mitea cu o sumă de 3000 de ruble, bani pe care ar trebui să îi recupereze de la tatăl său, însă nu reuşeşte. După câteva luni în care îşi agresează tatăl şi familia e din ce în ce mai dezbinată (autorul realizează o prezentare desăvârşită a trăirilor personajelor sale în etape critice ale existenţei lor, prin maniera individuală ce l-a consacrat drept unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor), Mitea – intrigat, revoltat, nervos, dornic de răzbunare, pleacă în căutarea Gruşenkăi. Când nu o găseşte acasă, e sigur de locul unde ar putea să o găsească. Feodor Pavlovici moare în aceeaşi seară. Situaţia iscată e una tipic dostoievskiană, surprinzătoare precum finalul neaşteptat din „Idiotul” sau ca faptele săvârşite de Raskolnikov în „Crimă şi pedeapsă”. Indivizii creaţi de Dostoievski nu sunt nici pe departe eroi infailibili: ei greşesc (Prinţul Mîşkin), ratează (Raskolnikov), se autodistrug (Dmitri şi Feodor Pavlovici).
 
Soarta nu le e favorabilă (Protagonistul din „Idiotul” suferă de o boală cruntă din pricina căreia va ajunge într-un sanatoriu), norocul nu le surâde (Raskolnikov este demoralizat din pricina situaţiei sale finaciare precare), forţele destinului îi doboară (Mitea va fi închis pentru o crimă nesăvârşită de dânsul). Dacă ceva poate să meargă rău, în scrierile dostoievskiene sigur o vor face. Tragedia, drama, angoasa, abominabilul, abjectul, groaza, temerile, obsesia, ura, atrocitatea se întrepătrund în destinele Karamazovilor.
 
Realismul tocmai asta presupune: o oglindire fidelă a realităţii şi nimănui nu i-a reuşit ca scriitorului rus. Dacă v-aş dezălui mai multe detalii decât până acum, aş considera că vă privez de una dintre cele mai savuroase intrigi scrise vreodată. Probabil unui lector neavizat istoricul unei familii oarecare îi va părea lung şi plicticos, dar nu vă descurajaţi! Începuturile au farmecul lor aparte...(Moliére). Aveţi dreptul să abandonaţi lectura acestei capodopere încă de la primele rânduri, dar cu siguranţa voi sunteţi cei care vor ieşi în pierdere. Notam la începutul acestei scurte recenzii, că există un singur motiv pentru care cădem: acela de a ne ridica şi nu e nevoie decât de o singură izbire cu linia realităţii.
 
Reiterez aceeaşi idee: nu e necesar să greşim mereu pentru a învăţa ceva. Ziua de mâine ar putea deveni mai încărcată de beatitudine şi ambroziac, dacă am învăţa să inspirăm celestul. Adormim, rememorând toate faptele bune pe care le-am înfăptuit în ziua aceea. Mulţumiţi de sine, putem urca mai departe, fiindcă „atâta timp cât nu încetezi să urci treptele nu se vor termina. Sub paşii tăi care urcă se vor înmulţi la nesfârşit” (Franz Kafka). Doar aşa vom reuşi să descoperim ce află dincolo de acea mare taină a existenţei umane şi poate vom găsi privind în eul nostru lăuntric şi motivul pentru care trăim: trebuie doar să ne deschidem Sufletul.
 
Autor: Moldovan Mădălina Laura, Cls. a XII-a B

Share
Ultima actualizare Sâmbătă, 24 Martie 2012 09:02
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact