logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Salvarea arhitecturii tradiţionale maramureşene PDF Imprimare Email 11839 Afişări
Scris de Teofil Ivanciuc   
Marţi, 13 Martie 2012 21:29
Unde suntem?
Maramureşul tradiţional e pe ducă. Cu concursul politicienilor, oamenilor de cultură, liderilor de opinie, muzeelor, autorităţilor locale, „fiilor satelor”, cadrelor didactice şi preoţilor de la sate etc. Toţi au pus umărul la demolarea caselor, porţilor, grajdurilor, şurilor, fântânilor şi gardurilor tradiţionale, mai ales prin metoda închiderii ochilor, a neimplicării active (ce ar fi putut avea eventuale repercursiuni de popularitate, electorale etc.). Cât timp cei enumeraţi mai sus nu dau exemplu personal, ar fi absurd să fie băgaţi în seamă şi ascultaţi atunci când ies rareori în public, cerând stoparea demolării caselor strămoşeşti. Cei pe care unii îi cred capabili să convingă poporul, au „case de termopan”, ridicate pe locul vechilor căsuţe demolate. Câţi dintre ei au măcar costume populare? Am văzut prin satele din Pădurea Neagră din Germania, festivaluri tradiţionale, unde toată lumea (primari, profesori, doctori, poliţişti etc.) venea îmbrăcată în costum popular, dansând şi cântând în stil local. În România, aţi văzut jalnicele noastre festivaluri, unde „domnii” se separă clar de „ţărani”, inclusiv când se îmbracă pentru asemenea ocazii.
 
Arhitecţii de la www.conservareaarhitecturii.ro, au propus modernizarea cu termopane a caselor vechi sau înlocuirea lor cu case noi, cu aspecte ecletice. E o variantă ce contravine flagrant metodelor europene de conservare şi restaurare a caselor vechi. Demolările de azi se fac în numele ruşinii. Pentru majoritatea maramureşenilor este o ruşine să deţină o casă veche, care ar fi semn de sărăcie sau înapoiere, cred ei. Şi chiar dacă unii o păstrează, trebuie neapărat să-şi ridice şi un monstru de beton alături... Şefii muzeelor maramureşene, nu au înţeles că esenţialul constă în păstrarea monumentelor in situ, şi nu transferarea lor în muzee moarte, fără viaţă. Dacă în anii 1970, când regiunea mai avea zeci de mii de case vechi, practic sate întregi, s-ar fi decis salvarea monumentelor pe loc, am fi avut azi un Maramureş adevărat, cel din poveştile unor ghiduri turistice. Or, ca exemplu, chiar anul trecut, Muzeul Maramureşului a inaugurat cu fast un proiect ultrascump şi total inutil, grupul de instalaţii tehnice acţionate de apă, cât timp, cu acei bani, ar fi putut salva mai multe mori, pive şi vâltori vii, în folosinţă, aflate încă prin câteva sate şi care sunt demolate una câte una. Lorinţ din Sârbi şi Mecles din Săcel (pe banii lor, fără vreun ajutor financiar) fac mai mult pentru funcţionarea acestui gen de instalaţii şi prezentarea lor pentru turişti, decât toate morile din toate muzeele României la un loc...
 
În ultimul deceniu, au fost doar câteva voci din presă care s-au ridicat constant împotriva distrugerii patrimoniului construit: Alexandru Ruja, Dorin Ştef, Petru Lucian Goja, Alec Portase, subsemnatul şi alţi câţiva, singuri, fără cunoscuţii „iubitori ai tradiţiei”, ocupaţi cu discursuri, inaugurări etc. Personal, consider că am eşuat, deşi am umblat ani de zile prin toate cătunele, încercând degeaba să-i conving pe oameni. Am încercat de-a lungul anilor să-i lămuresc pe unii şi alţii să cumpere case vechi în Maramureş. Am avut rezultate minime, dar s-au salvat câteva case. În timpul acesta, alte mii de case au fost arse, au luat drumul Occidentului, Neamţului, Prahovei, Branului sau Bucovinei, multe au fost transformate în lambriuri. Acum 10 ani când am început să scriu despre acest subiect, Maramureşul mai avea vreo 5.000 de case valoroase din lemn şi câteva sute de porţi vechi. Azi am o colecţie foto cu sute de case şi porţi care au fost între timp demolate. Iar abatoarele de case (societăţi care taie bârnele caselor vechi, transformându-le în scânduri şi lambriuri pentru export) înfloresc nestingherite...
 
Monumentele UNESCO sunt înconjurate de clădiri BCA-termopan-inox, deşi legea e strictă, interzicând construcţii de acest tip pe o rază de 200 m faţă de biserici. Dar cui îi pasă? Trăim al 12-lea ceas. Un fotograf străin m-a rugat recent să-l duc într-un loc unde să poată fotografia un fragment intact de uliţă, cu case autentice. I-am spus că a venit prea târziu. Toamna trecută, am dezamăgit o companie de film care mi-a cerut să le găsesc măcar o parte de sat autentică, pentru a turna un film. Le-am spus că aşa ceva nu mai există în Maramureş, iar în muzeu n-au ce căuta, pentru că e un loc mort, fără viaţă, animale, fum, zgomot, grădini, oameni...Şi au plecat într-un cătun în Apuseni. CJ Maramureş a avut un proiect de hotărâre pentru protejarea patrimoniului care n-a trecut la vot şi care, chiar de-ar fi fost adoptat, ar fi fost doar cu titlu de „recomandare”...Din câte ştiu, deputatul Beres Ştefan a făcut un proiect de lege similar, care zace prin comisiile parlamentare şi care nu va trece niciodată, din considerente electorale...Doar n-o să obligăm oamenii să nu-şi demoleze „vechiturile”, asta ar da rău de tot la alegeri, gândesc scumpii noştri aleşi... Crede cineva că prin plantarea în fiecare sat a unei case vechi amenjată ca muzeu, va fi salvat Maramureşul? Avem deja câteva asemenea exemple (Dragomireşti, Ieud, Năneşti, Săpânţa, Botiza, urmează altele la Văleni, Poienile Izei etc.). Tot groaznic este, pentru că nu semnifică nimic. Sunt simple case moarte, iar vizitatorii dorm apoi între termopane, pe paturi de PAL, mănâncă de la Metro şi se plimbă printre clădiri oribile mov sau orange. Turistul de azi, poate vedea vechi case maramureşene în muzeele din Sibiu sau Bucureşti, unde sunt invitaţi regulat şi meşterii moroşeni. Practic n-are motiv să vină până în fundul Maramureşului, pe nişte drumuri de groază, ca să găsească aici arhitectură aşa-zis modernă, viaţă tot mai modernă şi mentalitate îngustă.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
(Pensiunea Marioara din Breb)
 
Exemplele ţărilor vecine
Conservarea arhitecturii tradiţionale n-a fost inventată de români. Arhitectură populară în lemn bine păstrată există din Elveţia şi Germania, până în Scandinavia şi Rusia. Dau ca exemple reuşite doar cazurile Poloniei, Slovaciei şi Cehiei (primele două având şi biserici de lemn sub auspiciile UNESCO, precum Maramureşul). Unde, încă în anii 1970, au fost protejate integral câteva sate tradiţionale. De exemplu, satul Vlkolinec din Slovacia (cu 47 de case) a fost declarat integral monument încă în 1977, în 1993 intrând în patrimoniul UNESCO. Casele din lemn sunt acum pensiuni (una adăposteşte barul-magazin al satului) aşa că se trăieşte mai mult decât bine din turism. Şi niciunui localnic nu îi e ruşine sau nu se simte inconfortabil, locuind într-o căsuţă veche de lemn.... Cehii au mai multe sate bine conservate, dar şi Muzeul Satului Valah din Rožnov pod Radhoštěm. Valah da, pentru că păstorii români au ajuns în evul mediu până acolo... Polonia stă cel mai bine la acest capitol. Amintesc satele Zalipie, cu case de lemn pictate, Lanckorona de lângă Cracovia, cu case de lemn în care locuiesc an de an artişti veniţi de pretutindeni, sau Karpacz, cu biserica de lemn vizitată de 200 de mii de turişti pe an, mai mult decât întregul Maramureş! Tot în sudul Poloniei, în zona Nowy Sacz şi Zakopane, locuiesc goralii (etnie cu origini româneşti) ce şi-au protejat casele vechi de lemn, ei construindu-şi în spatele curţilor case noi, spaţioase şi nu foarte atrăgătoare. Dar, măcar, ei au conservat la stradă casele vechi. O opţiune de avarie viabilă şi pentru Maramureş, care are o concurenţă serioasă în aceste ţări, ce au în plus drumuri şi servicii la standarde ridicate.
 
Încotro mergem?
M-am lămurit că dacă aşteptăm salvarea de la autorităţi, aceasta nu va veni niciodată. Singura opţiune viabilă (nu cred în simpozioane, strategii şi comisii) rămâne implicarea privată. Concretă. Ştiu că există maramureşeni care iubesc lemnul, dar, chiar dacă ar fi subvenţionaţi în totalitate, ar prefera să demoleze casele vechi pentru a le înlocui cu altele din lemn nou. În aceşti ani am observat că românii în general, înţeleg mai puţin decât străinii importanţa acestor bijuterii arhitectonice, le lipseşte afectivitatea faţă de patrimoniu, nu apreciază valoarea şi nobleţea patinei lemnului vechi şi că nu pricep mai deloc că esenţială este conservarea caselor pe loc, în sate, şi nu strămutarea aiurea. Există câteva excepţii, proiecte de salvare a caselor şi transformarea lor în pensiuni: româneşti la Deseşti, Mara, Hoteni, Vad, britanice şi spaniole în Breb, franceze la Botiza şi Bârsana, un proiect german la Poienile Izei... Cândva am crezut în UE, am fost chiar pro-european. Asta până la una din multele norme aberante dictate de Bruxelles: interdicţia de a mai avea grajduri de lemn, care trebuie să fie din zidărie. Deci, datorită UE, pierdem toate grajdurile tradiţionale, deşi s-ar fi putut să fim scutiţi în mod excepţional şi să ne impună în schimb reguli urbanistice stricte pentru patrimoniul local, aşa cum există în restul Europei. Azi nu mai am aşteptări de la europeni, am înţeles că pentru ei România, cu patrimoniul său, nu contează, cum nu contează nici pentru autorităţile politice şi culturale autohtone. Se ştie, în întreaga ţară, clădirile de patrimoniu sunt demolate sau lăsate să se prăbuşească.
 
Ca soluţii pe termen scurt (pe termen lung nu putem vorbi, în 10 ani probabil toate casele vor dispărea) aş propune:
1. Proprietarii de case vechi de lemn să le păstreze, dacă nu pentru ei, măcar pentru urmaşii lor, care se vor apuca poate în viitor de turism, şi atunci acele case vor avea valoare. Inclusiv materială, intrinsecă. Să nu aştepte subvenţii din cer, de la biserică, primărie, muzee sau de la stat, că nu vor veni.
 
2. Toţi ceilalţi care ţin la căsuţele vechi, dar nu au moştenit aşa ceva, să le cumpere! Cei care n-au posibilitatea materială, dar doresc salvarea căsuţelor, se pot asocia ori pot încerca să convingă ONG-uri româneşti sau străine să salveze prin cumpărare ceea mai există, cu o condiţie minimă: păstrarea construcţiilor în Maramureş. Chiar dacă nu există teren, casele pot fi cumpărate, demontate şi depozitate vreme de zeci de ani, până se obţine locul pentru reconstruirea lor. E preferabil aşa, decât să fie transformate în mese pentru pub-urile din Anglia.
 
Nu mai aştept nimic, privesc cum Maramureşul se dezintegrează şi mă tem că acest material nu va reuşi să salveze nici măcar un vechi coteţ tradiţional de găini. Dar l-am scris, cu speranţa că poate, voi reuşi să conving un om. Dacă o singură căsuţă va fi salvată pentru că aţi citit acest articol, voi fi mai mult decât mulţumit.
 
Teofil Ivanciuc

Share
Ultima actualizare Marţi, 13 Martie 2012 21:59
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact