logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: Dan Puric-"Fii demn!" PDF Imprimare Email 13697 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 26 Februarie 2012 14:58

 Citeşti cărţile lui Dan Puric şi te bucuri. Te bucuri că te regăseşti în ele, te bucuri că rezonezi cu un om care are cerul înstelat desupra lui şi legea morală în el, cum spune filozoful Kant. Dar cel mai mult te bucuri că nu ţi-ai pierdut demnitatea de om, şi, de ce nu, pe cea de român.

Există o căldură sufletească inspiratoare care-l conduce cu delicateţe în arta scrisului pe Dan Puric. Pe semne că acest lucru se datorează liniştiţilor ani ai copilăriei, ani în care mama şi bunica sa au format un suflet pentru mai târziu, un suflet care, aparţinând acum unui om în toată firea, are menirea să ne bucure, la rându-i, pe noi, cititorii îndemnului său literar pentru demnitate

Cartea “Fii demn” este un mozaic format din multe povestiri şi amintiri aşternute pe hârtie de Dan Puric, cu harul de scriitor şi de om cu tot ce înţelegeţi că poate avea cineva pe lumea asta mai bun în el.

Să vedem ce piese din acest frumos mozaic contribuie la realizarea unei lucrări care-ţi lasă urme în suflet şi în memorie şi-ţi dau, când termini de citit cartea, o binecuvântată stare de bine pe care o credeam pierdută în monotonia sau în resemnarea  vieţilor noastre .

Sunt două fiinţe care au modelat frumos sufletul lui Dan Puric: mama şi bunica sa.

Despre mamă, are capacitatea de a-i sintetiza felul de a fi într-un mod cât se poate de insprat

“Mama avea o forţă teribilă a unei feminităţi absolute, dar pe partea cealaltă se-ntindea şi un ocean de naivitate, pe care oricine l-ar fi străbătut liniştit cu o simplă bărcuţă.”

Mama lui Dan Puric a fost medic, unul care nu s-a încadrat niciun moment în tiparele în care suntem înclinaţi să-i aşezăm pe cei care au o asmenea meserie.

“Cabinetul de consultaţii al mamei era o scenă unde totul lua dimensiuni şi răsturnări imprevizibile. La temperatura aia înaltă nu se mai ştia cine era pacientul şi cine medicul, [un]  loc [al unor] unor trăiri şi împliniri sufleteşti în care medicamentul cel mai bun până la urmă era umorul, candoarea şi sensibilitatea unei naivităţi nepereche.”
“Le trata vieţile triste, dezamăgite, cu propria-i viaţă, iar viaţa mamei era ca o lumină într-o Românie tristă ca un cimitir.”

A fost îndrăgită în egală măsură şi de pacienţii internaţi în spitalul unde lucra, şi de rudele venite in vizită la bolnavi.

“Dădea drumul tuturor să-şi viziteze bolnavii. Stia că spitalul mima igiena şi corectitudinea şi mai ştia că suferinţa şi moartea nu aşteaptă. Pentru ea, mila n-avea program.[…] Rezervele bolnavilor pline de vizitatori fremătau acum de viaţă. Păreau nişte corăbii pline cu oameni ce se pregăteau să plece spre o ţintă necunoscută. […] bolnavii erau cuprinşi pe nebănuite de mirosul puternic al vieţii.”

Mama distinsului nostru oaspete a lucrat într-un loc şi intr-o ţară în care cei internaţi erau suferinzii, iar doctorii erau cei bolnavi.

In spital, “ adevăraţii bolnavi erau doctorii! De fapt, tot corpul medical.Ceilalţi, pacienţii, internaţii, erau doar suferinzi. Boala ascunsă, perversă, ce le omorâse încet, dar sigur sufletele, era cumplită.Se numea “deznădejde”. “Deznădejdea” fusese adusă în ţară atunci, ca şi acum, ca să fie picurată sigur şi zilnic în doze suportabile la nivelul unei zile, dar mortale la nivelul unei vieţi”.

Să nu trecem prea uşor peste un pasaj:  "deznădejdea fusese adusă în ţară,atunci, ca şi acum…”

Gândim la fel, ştiu asta…

Autorul cărţii ne prezintă şi alte trăsături definitorii ale mamei sale.

“Mama credea în superstiţii, în cărţi, în cafea, avea toate păcatele credultăţii femeieşti. Dar toate se ştergeau într-o secundă când viaţa îşi arăta dimensiunea ei dramatică. Atunci apărea neclintita credinţă în Dumnezeu.”

“Creştineşte, ţiganca ghicitoare păcătuia în faţa lui Dumnezeu, dar nu în faţa comuniştilor. […] făcând amăgiri de-o clipă, îi silea în mod nebănuit pe oameni să-şi scoată sufletul din menghina ideologică. […] îi antrena, fără fără ca ei să-şi dea seama, să creadă că într-o zi se va putea sări gardul de sârmă ghimpată al lagărului sufletesc în care erau condamnaţi cu toţii.”

Mai ţineţi minte că din când în când “săream” peste “gardul de sârmă ghimpată al lagărului sufletesc” dacă citeam o carte care nu era pe placul regimului, vedeam un film sau o piesă de teatru cu trimiteri evidente spre “stratosfera” puterii de la Bucureşti?

Lângă spitalul din Nehoiu locuia o familie de polonezi. Ea era mică şi grasă şi soţul înalt şi slab.

“Când mergeau, din depărtare el se vedea ca un catarg ce se bălăngănea stânga-dreapta lângă o barcă plină cu peşte.”

Poloneza ştia să ghicească in cafea.

“In ceaşca aceea mică de cafea, timpul era umilit. O lua înainte, înapoi sau ingheţa pe loc în funcţie de privirea necruţătoare a “marii preotese”. Zăpăcit, întors pe toate feţele, într-un târziu se preda în degetele grăsuţe cu verighetă veche ce-l chinuiseră atâta.”

“[…] mama apăsa cu degetul pe fundul ceştii. Timpul înţepenise. Spaţiul devenise pentru prima oară atent la sine. Doamna Wozneatowsky nu mai era poloneza mică şi grasă ci redevenise într-o cliptă “marea proteasă” în mâna căreia viitorul se confesa cu umilinţă.”

Discuţiile dintre bărbaţi pe tema unei eventuale invazii sovietice erau curmate de mama lui Puric cu câte o întrebare de genul:

“-Mai bine mi-ai spune unde ai pus drojdia aia de bere, […] că uite, nu creşte cozonacul!”

“Mama era cea care mutase printr-un singur gest frontul de luptă. Cozonacul ei ne scotea pe toţi dintr-un timp istoric imbecil şi ne reda vieţii.”

Dan Puric a crescut într-o familie unde, ca în foarte multe altele, cei mici erau feriţi de dezvăluirea realităţilor socialiste şi mai ales erau feriţi de “ochiul şi urechea” “organelor”.

“In casă se aşternuse o linişte ciudată, ca şi cum toţi ştiau ceva ce eu nu trebuia să ştiu.[…] tăcerea lor era ca o platoşă invizibilă ce o întindeau subtil cu nebănuită dragoste asupra mea, ca să mă apere de lumea din afară”.

Amintirile despre bunica -mămăica- aşa-i zicea Puric dau prilejul unor evocări în care tristeţea şi umorul sunt prezente în proporţii care sunt greu de delimitat. E normal aşa, pentru că noi am supravieţuit zeci de ani prin bancurile auzite şi glumele rostite cu precauţie.

A străbătut Bucureştiul alături de bunica sa “in aglomeraţii cumplite. Dar drumul acela era profund iniţiatic. Acele “aglomeraţii” îmi vorbeau.Imi spuneau că lumea în care trăim era o lume chinuită. După felul cum oamenii alergau disperaţi după maşinile arhipline să le prindă, după felul cum se-nghesuiau feroce după un loc ştiam că mă născusem într-un popor înfrânt, care-şi trăia zilnic umilinţa de a fi. Oamenii se agăţau de maşinile de transport în comun cu disperarea unor naufragiaţi ce-n plină furtună mai prind o scândură sau o bucată frântă de catarg, ce ar putea să-i salveze”.

“Apoi eu asistam neputincios cum autobuzul se-ndepărta cu mămăica, cu un picior pendulând din când în când pe asfalt, ca şi cum maşina devenise trotineta ei.”

Bunica lui Puric s-a întâlnit după zeci de ani cu un fost amic. Cum l-a văzut i-a spus că tot pe partea stânga îşi face freza, rearanjându-i-o, aşa cum trebuia, pe dreapta. Autorul comentează:

“Abia atunci am realizat puterea devastatoare a memoriei feminine asupra detaliului masculin.”

In copilarie a primit o trotinetă dotată cu cauciucuri care se puteau umfla, cu frână de mână şi alte accesorii care au stârnit invidia colegilor de joacă. Dan Puric se simţea uşor jenat de propria lui bucurie. A început să împrumute râvnita sa jucărie tuturor doritorilor, pentru că

“Ochii lor doritori şi trişti in acelaşi timp erau primele piroane care m-au crucificat”

Trotineta specială a început să arate din ce în ce mai jalnic după trecerea prin mâinile atâtor “utilizatori”.

Autorul spune că : “am rămas cu sufletul ţintuit pe bucuria celui de lângă mine. Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor [care] mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luam propriul suflet în braţe şi-l mângâiam.”

Tot în copilărie a ucis o pasăre cântătoare, pe care o va înmormânta. In acest timp, simte că devine bătrân.

“O tristete profundă mă apucă de suflet şi mă facu să călătoresc rapid prin viaţă.De atunci sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis.”

După părerea mea, Dan Puric are capacitatea deosebită de a ne sensibiliza  să vedem cu alţi ochi tot ce este în jurul nostru. Uneori ne invită să vedem cu ochii unor biete găini de crescătorie ( dacă ar fi după mine aş da un premiu special pentru povestirea “Puiul”!

După ce veţi citi povestirea “Puiul”, sigur veţi simţi un fel de empatie între specii, dacă pot spune asta, pentru viaţa pe care neamul găinilor trebuie s-o ducă în crescătoriile superaglomerate, în care e un eveniment în sine când se stinge lumina.

“Ce binecuvăntare, întunericul! Aşa o fi când mori?” se întreba un pui de găină.

Când erau luate şi duse nu se ştie unde (noi ştim unde, găinile nu), cele mai optimiste dintre găini spuneau că vor fi duse undeva in aer liber.

“Cuvântul acesta “aer liber” trebuie să fie ceva grozav, ca un dor făcut de cineva care te iubeşte “

Puiul din povestea aceasta scapă din transportul spre “nu se ştie unde” şi calcă pentru prima dată in viaţa lui pe iarbă, nu pe ciment.

“…piciorul se scufunda încet în iarbă.Mergea de parcă plutea. Rigiditatea cimentului cu care fusese învăţat dispăruse.Acum parcă cineva îl mângâia la fiecare pas.Era fericit, dar in acelaşi timp neliniştit. Nu ştia cât mai poate să ţină starea asta.”

In final, puiul de găină ajunge într-o pădure.

“Pădurea există şi astăzi. Se zice că e străbătută de un râu. Pământul udat de el rodeşte flori unice, al căror miros îţi deschid sufletul. Si de aceea omul sosit în ea este cuprins de o stare ciudată numită dor.De atunci el devine un altfel de om. Iubeşte.”

Ce să mai spun despre atitudinea lui Dan Puric de pioasă recunoştinţă pentru martirii neamului românesc? Poate doar că şi noi simţim la fel, dar n-avem arta scrisului atât de precisă şi de îmbrăcată de nobile emoţii…

Dan Puric în cartea lui ne oferă lecţii de patriotism pe care doar insensibili să fim nu le-am putea inţelege sau urma:

“Pământul tare, uscat al necredintei ce s-a aşezat pe această ţară îmi mai aruncă sapa înapoi, dar nicicând n-am blestemat glia ce se ascunde dedesupt.”

E o mărturisire pe care ne-o face autorul cărţii, care pentru noi poate fi o suprema promisiune, aceea de a nu blestema nicicând glia…

Am ales câteva povestiri ale autorului pe tema sacrificiului unor români în speranţa că într-o bună zi, vom fi demni…

Roua demnităţii noastre

“Ce poate fi în fond mai dureroasă decât viaţa asta nelămurită de azi, dacă nu setea după adevărul ei? […] şi pe mine mă chinuie setea, dar nu după băutura otrăvitoare, ci după adevărul nespus al acestei ţări.” 

Monahul

Un primar comunist şi-a bătut joc de credinţa în Dumezeu a unui monah. Peste ani, monahul încă trăieşte şi se roagă pentru fostul primar a cărui procesiune funebră era în plină desfăşurare.

“Primarul îşi trăise viaţa din plin. Monahul nu şi-o trăise, în schimb se lăsase trăit de Dumnezeu. Acum cele două vieţi se-ntâlneau din nou. Una apusă şi alta care, atunci ca şi acum, pâlpâia in rugăciuni.
Timpul răzvrătit, rupt din mâna lui Dumnezeu, într-o noapte arestase veşnicia. Veşnicia acceptase jocul acesta, doar pentru o clipă…Aşa, ca să-I aducă aminte timpului că este trecător.”

Stupul

Altă povestire cu tâlc a maestrului Dan Puric. Un supraveghetor din exterior schimbă ordinea firească a lucrurilor din stupul numit România.

“Să omorâm regina! Se auzi din roiul de trântori vocea celui mai leneş. Şi brusc aerul se umplu de ceva irespirabil.Se năştea ura…”
“E bine ce faceţi! Spuse el trântorilor, aveţi însă grijă să nu le lăsaţi să se odihnească! Vor gândi! Născociţi mereu ceva! Distrugeţi-le somnul! Opriţi-le să viseze!”

Gânditorul

“Curajul nostru n-a fost unul de tip eroic, ci unul martiric. Soldaţii noştri se duceau să moară pentru Dumnezeu şi ţară , nu ca să-l omoare pe duşman. Gânditorul de la Hamangia priveşte undeva departe, dincolo de timpul în care a fost plămădit. Moştenirea aceasta de a privi dincolo de istorie  neignorând-o, e aurul nostru sufletesc. Gânditorul acesta ne-a fixat o dată pentru totdeauna într-un timp în care nisipul clepsidrei nu se opreşte niciodată din curgerea lui şi de aceea noi n-am simţit niciodată nevoia s-o răsturnăm.”

Despre anatomia inimii triste la român

“In cazul “infarctului sufletesc la român” cauza este de mult ştiută. Depuneri nesfârşite de tristeţi au creat pe peretele aortei ce transportă sânge sufletesc la inimă o îngustare inoperabilă numită “necazul fiinţia.l”
“Din cauza acestui necaz ce creşte în depuneri latente, pacientul simte o nelinişte permanentă , o frică , uneori şi un junghi în piept ce-l face să stea tot timpul aplecat cu capul în jos. Astfel, nemaivăzând stelele, sufletul nu se mai oxigenează şi, cu timpul, cunoaşte un proces de înnegrire.”
“Furie mare pe chirurgii- ideologi când au aflat că undeva în lume, într-un loc frumos, mai există o ţară în care oamenii ţineau la inima lor cinstită şi, mai mult chiar, prin murmure-rugăciuni aceştia o dăruiau zilnic unei inimi mai mari , Atotiubitoare, pe care o numeau Dumnezeu.”

Memoria pomenire

“Pentru întinderea veşniciei, un eveniment istoric este ca o piatră aruncată pe suprafata lucie a unui lac netulburat de nicio briză.Piatra cade pe suprfaţa apei liniştite, apoi valurile formate concentric se-mprăştie din centrul unde a căzut piatra pe întinderea apei până când se transformă în mici unde abia peceptibile, ca apoi să fie înghiţite pe nesimţite de liniştea netulburată a lacului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

“Memoria istorică ţine minte fapte, evenimente.Pomenirea bisericii ţine minte jertfe.Memoria istoriei este discutabilă, cea a bisericii, niciodată! Brâncoveanu şi fiii lui  martirizaţi fac parte deopotrivă din istoria neamului, dar şi mai mult din veşnica lui pomenire. Această veşnică pomenire transfigurează timpul trecut istoric făcându-l liturghie mereu prezentă acum şi aici. Este o aşezare definitivă in neuitare. Pentru poprul român distanţa faţă de acest eveniment nu mai contează. O victorie te-nalţă, o înfrângere te îndoliază, dar o jertfă te luminează, apropiindu-te de Dumnezeu.”

Instinctul jertfelnic şi sufletul frumos

Dan Puric ne spune despre o experienţă făcută cu o curcă-mamă. A fost o foarte bună mamă atât timp cât a avut simţurile nealterate. După ce i-a fost distrus auzul, nu şi-a mai recunoscut puii, pe care a început să-i lovescă şi chiar să-i ucidă. Scriitorul continuă subiectul, vorbind despre societatea oamenilor.

Intr-un fel asemănător operează orice ideologie asupra omului, îl surzeşte definitiv vis-à-vis de o percepţie naturală a lumii. Ideologia comunistă în speţă a fost tocmai această operaţie în care cloşca mamă a fost adusă-n stare să-şi lovească puii, până la ucidere. Aşa se explică atrocităţile nepereche făcute în sânul aceleiaşi naţiuni.”

“Chesterton spune undeva că “soldatul bun nu luptă pentru că urăşte ce are in faţă, ci pentru că iubeşte ce are in spate”
Instinctul de jertfă este o adâncire a creaţiei, în fata căreia orice analiză raţională dispare. El, acest instinct, este înfiorarea fiintei noastre care ne leagă de acel ceva superior nouă.”

Nişte martiri

Dan Puric a primit cadou o carte de memorii ale unui om care a trecut prin puşcăriile comuniste.

“O citesc pe nerăsuflate, simţind cum cobor fără să-mi dau seama în tenebrele sinistre în care a fost torturat inimaginabil acest popor.”

In acelaşi timp se gândeşte la poporul român de azi, la

“lumea [care-şi] trăieşte viaţa, agitat şi muribund în acelaşi timp, într-un prezent al supravieţuirii care-şi refuză parcă orice demnitate.”

Când “infuzia” de demnitate vine de la Dan Puric, vedeţi pe cineva dispus s-o refuze?


Share
Ultima actualizare Luni, 27 Februarie 2012 07:24
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


Ultimele anunturi

Linkuri

Parteneri

.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact