logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Cnezatele maramureşene şi evoluţia lor în secolele XIV-XV PDF Imprimare Email 3077 Afişări
Scris de prof. Florin Dragoste   
Duminică, 05 Februarie 2012 17:04

Cnezatul maramureşean poate fi definit ca o structură teritorial-politică statală incipientă, bazată pe proprietatea, liberă iniţial (până la integrarea în instituţiile statului maghiar), a unui stăpân feudal (numit cnez) asupra unui teritoriu mai mult sau mai puţin întins (de la dimensiunile unei obşti săteşti – cnezatul de sat – până la cele ale unei subzone de populare umană, bine delimitată natural – cnezatul de vale). Ne vom referi la ambele tipuri de cnezate, dar trebuie să precizăm că, în general, în toată Transilvania, nu numai în Maramureş, apariţia acestora în documente se produce, de regulă, pentru a marca dispariţia elementelor lor caracteristice prin transformarea lor. Deoarece cnezatul era o instituţie statală arhaică, diferită de cea maghiară, e de la sine înţeles că, din momentul coliziunii sale cu cadrul juridic al Regatului Ungariei, instituţia a intrat în faza disoluţiei, prin modificarea şi adaptarea sa treptată la condiţiile politico-sociale noi. 

 Mai trebuie amintite elementele definitorii, specifice cnezatelor, referitoare la regimul proprietăţii, modul de stăpânire în condiviziune, utilizarea “dreptului românesc” în diferite chestiuni de drept civil patrimonial, raporturile stăpânului feudal cu supuşii dependenţi, precum şi obligaţiile specifice ale acestuia faţă de regalitatea maghiară, după transformarea Maramureşului în comitat regalien. Cnezii stăpâneau pământurile şi satele în mod colectiv, după vechiul drept cnezial (jus keneziale), acceptat tacit în cadrul comunităţilor săteşti. Erau feudali ereditari, cu drept de a transmite, zălogi sau vinde aceste pământuri, drepturi egale cu cele ale nobililor maghiari. Cnezii maramureşeni aveau ca supuşi pe locuitorii satelor stăpânite, sătenii fiind foarte probabil aserviţi prin intermediul obştilor. Obştea aservită lucra pământul stăpânului său şi, conform uzanţelor feudale, avea obligaţii (dări) faţă de acesta. Renta feudală, în sensul de venituri, roade, foloase etc., între care cea mai importantă parte pare să fi provenit din “quinquagesima ovium” (darea oilor), era însoţită fără îndoială şi de unele prestaţii în muncă ori participări ale sătenilor la vânătorile sau expediţiile militare ale stăpânilor. Cnezii aveau ca drepturi personale, în afara celor de proprietate, privilegiul de judecată asupra supuşilor şi cel de administraţie în stăpânirile lor. Jurisdicţia asupra supuşilor se realiza după dreptul românesc (jus valachicum) sau după dreptul cnezial, ambele fiind norme tradiţionale, nescrise. După integrarea Maramureşului în regatul maghiar, apar şi obligaţiile sau îndatoririle personale ale cnezilor faţă de rege: fidelitate, serviciile militare, contribuţii fiscale ordinare şi extraordinare (impozite cu caracter militar, obligaţia de a-l încartirui pe rege etc.). Din înfăţişarea acestor aspecte ne putem da seama de caracterul acestor cnezate, pe care le-aş defini ca veritabile domenii feudale. 

Cnezatul simplu sau cnezatul de sat a reprezentat în Maramureş stăpânirea de către o familie de feudali a unui sat (uneori doar o parte din el), rareori a două sate. Cnezul satului a apărut ca urmare a procesului de aservire feudală, petrecut în interiorul obştii săteşti. Situaţiile de stăpânire a două sate sunt explicate fie prin compunerea obştii din două aşezări, una din ele fiind întemeiată într-o fază ulterioară, probabil prin roire, în hotarul satului mai vechi (exemplul satelor Giuleşti şi Nireş-Mestecăniş), fie ca urmare a unor deposedări produse între două familii de cnezi (aşa cum sugerează cazul satelor Vad şi Tursad). După calculele lui Radu Popa, din cele 76 de sate existente în secolele XIVXV în Maramureş (atât la sud, cât şi la nord de Tisa), în 17 din ele sunt pomenite documentar în mod explicit cnezate de sat, acelaşi cercetător ajungând prin extrapolări chiar la o cifră de 43 de sate cu cnezi (ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din total)3. Pe lângă aceştia e probabil că au mai existat şi alţii, căci afirmarea cnezilor de sat s-a realizat destul de târziu faţă de cea a cnezilor de vale, iar uneori nu s-a mai realizat, dacă satele respective au ajuns în componenţa unor domenii nobiliare ori au fost donate cnezilor de vale (de exemplu pe valea Marei, în afara familiei cneziale din Giuleşti, ce avea poziţia cnezilor de vale, nu se mai cunoaşte decât o singură menţiune de cnez de sat; în cnezatul de pe cursul mijlociu al Izei şi Vişeului, stăpânit de urmaşii lui Iuga, doar două menţiuni; iar pe valea Cosăului nici una). Însă, spre deosebire de cnezatele de vale, care au fost dislocate până la începutul secolului al XV-lea ori transformate în domenii nobiliare, cnezatele de sat au rezistat, cu toate caracteristicile lor, până târziu, către sfârşitul acestui veac (10 din cele 17 menţiuni explicite pomenite mai sus se produc în cursul secolului XV, iar 4 dintre ele după 1450). Atitudinea favorabilă a regalităţii faţă de stăpânirile cu drept cnezial a fost cea care a permis menţinerea o perioadă mai îndelungată a acestui tip de cnezat. Regalitatea maghiară avea nevoie în această vreme de oameni siguri pentru acţiunile sale militare, fie ofensive (antiotomane sau în alte părţi), fie pentru apărarea regatului în faţa incursiunilor tătare ori turceşti. Se cunoaşte că întotdeauna mica nobilime a fost aliata regalităţii iar în cazul Maramureşului aceasta s-a reflectat în participarea cnezilor români la serviciul militar în oastea regelui, având ca rezultat numeroase remarcări de oşteni din rândul lor. De altfel de cele mai multe ori cnezii maramureşeni apar în lumina documentelor în urma unor fapte militare în slujba regelui, care, ca o manifestare de recunoştinţă, îi “dăruieşte” în cnezatele sau stăpânirile lor.

 

Seria de diplome care au fost acordate în secolul al XV-lea familiilor de cnezi săteşti se explică şi prin politica de întărire a puterii militare a regatului şi de centralizare a statului promovată de Sigismund de Luxemburg în a doua parte a domniei sale, apoi de Iancu de Hunedoara şi de fiul său Matia Corvinul. Cnezii de sat care şi-au valorificat cu acest prilej drepturile mai vechi ne sunt cunoscuţi în special în satele care, după ce au fost întărite unor familii de cnezi de vale, au revenit ulterior, printr-o împrejurare oarecare, de  obicei în urma unei confiscări, în cadrul domeniului regal (acel dominium eminens formal).

S-a afirmat că pe la 1403-1404 s-a încheiat cea de-a doua etapă a procesului de evoluţie a cnezimii româneşti. La sfârşitul ei n-au mai rămas în Maramureş sate a căror stăpânire să nu fie precizată în cadrul domeniului regal, prin întăriri cu drept cnezial ori prin donaţii cu drept nobiliar4. Marea majoritate a feudalilor români din Maramureş erau încă la stadiul de cnezi (neconfirmaţi, confirmaţi sau cnezi înnobilaţi) iar de pe urma stăpânirilor de drept cnezial ale acestora regalitatea obţinea venituri deloc neglijabile. Dacă luăm în considerare dorinţa regalităţii de a menţine aceste venituri, menţionând şi intenţia mărturisită de regele Sigismund de Luxemburg de a păstra stăpânirile “more et consuetudine prefate terre Maramorosyensis” (adică după obiceiul şi tradiţia pomenitei ţări a Maramureşului), la care adăugăm dorinţa unei părţi a feudalităţii româneşti de a-şi perpetua stăpânirile cu drept cnezial, în condiţiile în care accederea la dreptul nobiliar devenea tot mai anevoioasă, vom înţelege mai bine de ce până în vremea regelui Matia Corvinul s-a mai păstrat caracterul de cnezat grevat de obligaţii şi îndatoriri specifice. Uneori acest caracter se păstrează chiar şi pentru cnezi care ajunseseră a fi înnobilaţi graţie serviciilor militare. Pe parcursul domniei acestui rege, după modelul oferit anterior de ilustrul său părinte, în vremea căruia se elaborase un formular special de cancelarie pentru stăpânirile nobililor români5, a existat un formular asemănător pentru confirmarea cnezilor. A fost o formă de recunoaştere şi de conservare a specificului cnezatelor, stăpâniri prin care mica feudalitate românească îşi menţinea încă personalitatea. Toate aceste recunoaşteri individuale, dar şi colective, cum este cea din documentul regelui Sigismund de Luxemburg, ale vechilor libertăţi şi rânduieli ale românilor, au asigurat la nivel local desfăşurarea, într-o anumită măsură, pentru încă o vreme a vieţii româneşti în cadrul propriilor instituţii6. 

Să observăm cu acest prilej că întărirea stăpânirii cnezatelor se făcea în secolul al XV-lea cu drept ereditar, perpetuu şi irevocabil iar introducerea în stăpânire se făcea prin aceeaşi procedură ca în cazul donaţiilor cu caracter nobiliar. Sub aspect diplomatic, tipul de întărire cnezială este analog până la identitate cu tipul de danie cu drept nobiliar şi aceasta se observă cu atât mai mult în veacul XV cu cât acum cnezatul, la fel cu statutul şi numele proprietarului său devenit nobil, a fost din ce în ce mai mult asimilat cu proprietatea nobiliară propriu-zisă. Şi în secolul al XV-lea cnezatul s-a conferit, asemenea posesiunilor nobiliare, pentru servicii credincioase, cu drept de veci şi nestrămutat, punerea în posesie făcându-se tot de un om regesc, nobil din zonă, asistat de omul de mărturie al capitlului şi în prezenţa vecinilor şi megieşilor, eventual şi a altor proprietari comprovinciali. De asemenea actele de proprietate sunt identice cu cele pentru nobili, cuprinzând diploma regală de danie cu mandatul de ordonare a punerii în posesie, adeverirea capitulară a punerii şi dării în stăpânire, la care se adăuga eventual şi privilegiul regal ce le cuprindea pe toate cele dinainte. 

 

Stăpânirea cnezatelor se exercita atât în secolul al XIV-lea cât şi în cel următor în virtutea unui anumit “more kenezyatus” (drept sau obicei al cnezatelor), care, după cum am precizat, presupunea unele venituri (fructusque et redditus ipsius keneziatus). Evoluţia cnezimii maramureşene către înnobilare şi transformarea ei efectivă în nobilime în număr mare în cursul secolului al XV-lea, precum şi acea politică de dăruire a unor sate, pentru serviciu militar, către nobili, însă doar cu drept cnezial a făcut să apară în această vreme nobili care stăpâneau şi sate după obiceiul şi rânduiala cnezatelor, cu toate veniturile şi îndatoririle ce decurgeau de aici. 

În privinţa îndatoririlor cnezatelor faţă de regalitate, aş vrea să exemplific cu situaţia cnezatului satelor Lipcea şi Herincea (aflate la nord de Tisa, pe Iza Neagră sau Valea Neagului), care erau stăpânite de nobilii români din Bilca. Într-un document din 14128 aceşti nobili arată că ei au dat şi au plătit din cnezatul respectivelor sate, până în vremurile acelea, 20 de oi sau porci drept cens anual al maiestăţii regale şi că din acele sate, când venea chemarea generală la oaste a tuturor “nobililor” acelei ţări (a Maramureşului), ei serveau cu “o lance” în expediţiile armatei regale, subliniindu-se că iobagii locuitori ai celor două sate au obişnuit în chip paşnic să presteze întotdeauna censurile şi formele de dări, împreună cu alte venituri. Cu prilejul întăririi cnezatului celor două sate în 14579 în stăpânirea aceloraşi bilceni, se precizează că aceste sate sunt conferite cu toate folosinţele şi pertinenţele lor, dar sub rezerva anumitor “servicii” şi a “censului” maiestăţii regale (sub certis serviciis et censu regie maiestati), prestate cetăţii Hust şi oficialităţii comitatense. Perceperea unor venituri ale cnezatelor de către rege sau existenţa unor sarcini ale acestor cnezate faţă de cetatea regală (darea oilor şi alte dări) trebuie înţeleasă ca decurgând din considerarea de către regalitate a apartenenţei satelor cneziale la aşa-numitul ”domeniu regal”. Astfel, de exemplu, cnezatul Cuhea (şi, la fel, cel al Ieudului) a avut situaţia de domeniu regal, ţinând de cetatea Hustului. 

Cea de a doua categorie de cnezi maramureşeni – de vale – era compusă doar din câteva familii. Acestea stăpâneau grupuri de aşezări, de 4 până la 18 sate, situate într-una din subdiviziunile naturale geografice ale Depresiunii Maramureşului. Cnezatul de vale a apărut pe baza unui proces mai complex ce a afectat situaţia dintr-un grup de sate în care implicaţiile de ordin social au fost dublate de altele politice, militare sau de altă natură, astfel încât cnezii de vale erau într-o situaţie superioară cnezilor de sat, într-un raport care avea atât aspecte patrimoniale cât şi administrativ-juridice şi foarte probabil militare. Tipul cnezatului de vale s-a dezvoltat paralel cu cel de sat şi în condiţiile unei strânse legături reciproce care a avut drept rezultat stratificarea feudalităţii româneşti în cele două categorii de cnezi. Exercitarea simultană asupra aceluiaşi sat a două categorii de drepturi, cele aparţinând cnezului sătesc fiind dublate de prerogativele superioare ale cnezului de vale, poate să explice o mare parte din conflictele de proprietate ce s-au produs în Maramureş, mai ales în secolul al XV-lea când cnezii săteşti au început să capete la rândul lor întăriri regale pentru satele confirmate anterior cnezilor de vale în cadrul unor domenii mai mari. 

 Instituţia cnezatului de vale a avut în Maramureş un caracter general, acoperind întreaga regiune, în strânsă legătură cu particularităţile ei geografice. În momentul apariţiei primelor ştiri scrise privitoare la românii maramureşeni, cnezatele de vale erau o realitate care, la fel ca şi cnezatul de sat, coboară ca origine dincolo de începuturile secolului al XIV-lea. Radu Popa, cel care a consacrat acest termen de cnezat de vale, a identificat 6 astfel de structuri în Maramureşul începutului de secol XIV.

 

Mai întâi cnezatul de pe văile superioare ale Izei şi Vişeului, numit de istoricii români “al Bogdăneştilor” iar de către documentele epocii “posesiunea Cuhea cu pertinenţele”. La mijlocul secolului al XIV-lea era condus de fostul voievod al întregului Maramureş, Bogdan şi de fratele acestuia, Iuga, cuprinzând circa 22 de sate. Documentele vremii nu descriu unitatea acestui cnezat ci doar separarea drepturilor de stăpânire în interiorul lui apărută între cei doi fraţi. Astfel au rezultat două părţi aproximativ egale, constând din 9-10, respectiv 8 sate, hotărnicirea părţii fiilor lui Iuga realizându-se în 1353. Cele două cnezate care au rezultat nu au avut însă o viaţă prea lungă. Cnezatul lui Bogdan a încetat să existe la 1365, după descălecatul “voievodului infidel” în Moldova, satele fiindu-i confiscate şi dăruite fiilor lui Sas, Drag şi Balc, nepoţii lui Dragoş, primul descălecător al Moldovei şi numiţi după acesta Drăgoşeşti, care le-au stăpânit până în 1403-1404. Partea fiilor lui Iuga pare a fi suferit după 1353, la rândul ei, un partaj între nepoţii acestuia, voievozii Ioan şi Ştefan, ale căror părţi vor fi, de asemenea, împărţite în continuare de urmaşii acestora.

 

Al doilea este cnezatul Cosăului, situat pe valea cu acelaşi nume şi pe o porţiune din valea Marei, cuprinzând 6 sau 7 sate. Cnezatul era stăpânit la mijlocul secolului al XIV-lea, se pare, de românul Stan zis Albu, ajungându-se în 1361 la o împărţire a lui în două posesiuni. Jumătatea aflată în partea de sud a văii este dăruită fiilor lui Locovoy (Litovoi ?), despre care putem doar să bănuim că era vreo rudă (poate chiar frate) a(l) pomenitului Stan Albu. Probabil ultima menţionare a acestei structuri ca şi cnezat este din 1424, căci ulterior, până către mijlocul secolului XV, va fi practic dizolvat prin împărţirea satelor componente în sesii nobiliare şi iobăgeşti, adică prin transformarea lor în domenii feudale. Cnezatul Marei a coincis cu cea mai mare parte a văii acestui râu, până la confluenţa cu Cosăul, cuprinzând 8 sate. Acesta a fost de fapt primul cnezat de vale desfiinţat datorită unui amestec din afară. Este vorba despre o donaţie regală (nova donatio) specială în favoarea lui Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, deci pentru un membru al familiei cneziale separat de ceilalţi, pentru 6 din cele 8 sate. Donaţia este făcută în 1360 cu drept nobiliar ca urmare a serviciului militar realizat în slujba regelui prin readucerea la ascultare a Moldovei. Dar cu toată această “discriminare” regală, documentele ulterioare îi atestă şi pe fraţii lui Dragoş (iar în secolul al XV-lea pe urmaşii lor) în stăpânirea unora din aceste sate, putându-se pune problema dacă stăpânirea satelor din fostul cnezat de vale nu a rămas totuşi un drept al întregii familii din Giuleşti. În cele din urmă şi acest cnezat, devenit domeniu nobiliar (chiar dacă, se pare, numai formal) a fost împărţit în sesii nobiliare şi iobăgeşti. 

Pe cursul inferior al Izei, cel puţin 4 sate formau un alt cnezat de vale, cel numit “Waralia” (=Subcetate). Dar nici acesta nu a fost prea durabil, căci la 1360 se menţionează împărţirea lui în două “posesiuni”, între cnezii din Bârsana şi cei din Onceşti, poate descendenţi ai aceleiaşi familii cneziale15.

Familia fostului voievod maramureşean Codrea (Erdeu sau Silvestru) stăpânea, după câte se pare, cel mai întins (însă totuşi destul de greu de reconstituit) cnezat de vale. Situat în valea Tisei şi pe cursurile afluenţilor dinspre nord, Apşa şi Taras, îşi avea centrul probabil la Sarasău ori la Câmpulung. Unitatea acestui mare cnezat a fost spartă încă de pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, o dată cu întemeierea pe teritoriul său a aşezărilor de “oaspeţi regali” de la Teceu, Câmpulung şi Sighet. Cele 16-18 sate care compuneau acest cnezat au fost, se pare, împărţite între urmaşii voievodului Codrea, însă datorită fragmentării sale prin intruziunile oaspeţilor regali stăpânirea acestei familii cneziale n-a mai putut fi totală, dând prilej de ridicare în fruntea satelor şi altor familii de cnezi din satele respective. În urma dezmembrării cnezatului au luat naştere mai multe mici domenii feudale care vor obţine la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor înnobilarea (în Sarasău, dacă nu la 1390, în mod cert în 1406 stăpânii feudali devin nobili), unele din ele (Ialova, Târnova, Uglea etc) rămânând însă la stadiul de cnezate până târziu, către mijlocul secolului al XV-lea. 

Cnezatul aşezat pe valea Talaborului era de asemenea unul întins, compus din 10-12 sate, însă este cel mai greu de reconstituit dintre toate structurile similare din Maramureş deoarece informaţiile sunt târzii, de la sfârşitul secolului al XIV-lea până către sfârşitul celui următor şi menţionează familii de cnezi săteşti în aproape toate satele componente, fără a indica vreun centru-reşedinţă sau vreo familie cu o eventuală poziţie privilegiată, care să fi fost în fruntea cnezatului de vale. În această situaţie însuşi Radu Popa recunoaşte că existenţa sa nu se întemeiază deocamdată decât pe realităţile geografice din zonă şi pe analogia cu situaţia din celelalte microregiuni maramureşene. Documentele din secolele XIV-XV lasă impresia că teritoriile acestor cnezate de vale sunt adevărate domenii feudale, stăpânite în toate cazurile cu drept ereditar, ceea ce a dus, conform dreptului românesc, la împărţirea, de la un moment dat, a teritoriilor lor între urmaşii familiei cneziale conducătoare, pe ramuri, şi la subîmpărţirea în continuare de către descendenţii acestora, deşi iniţial stăpânirea se exercita în cadrul familiei, nu individual. Drepturile cnezului de vale au fost se pare grevate de cele ale cnezilor de sat, însă aceste lucruri nu se cunosc atât de bine pe cât ar fi necesar. De asemenea, în caracterizarea cnezatelor de vale nu trebuie uitate trăsăturile politice care se îmbină cu elementele patrimoniale, astfel încât, pe baza informaţiilor avute la dispoziţie, considerăm că putem defini cnezatul de vale ca o instituţie patrimonial-politică ce a evoluat de la o magistratură electivă la o stăpânire familială ereditară, dar care nu a rezistat noilor condiţii politice din regatul maghiar.  

AUTOR: Prof. Florin Dragoste
 
Articol publicat in Revista "Caietele Bratianu", nr.2 , editata de Societatea Academica "Gheorghe I. Bratianu", filiala Sighet. 
Informatii suplimentare despre Societatea Academica "Gheorghe I. Bratianu", filiala Sighet, gasiti pe site-ul: www.bratianu-sighet.ro
Revista CAIETELE BRATIANU are 102 de pagini, costa 12 lei  si poate fi cumparata de la Memorialul Victimelor Comunsimului si al Rezistentei din Sighet. 
Coperta, intro si cuprinsul revistei CAIETELE BRATIANU pot fi vizualizate AICI. 

 


Share
Ultima actualizare Duminică, 05 Februarie 2012 18:36
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact