logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: Albert Camus-"Strainul" PDF Imprimare Email 5021 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 05 Februarie 2012 12:33

 Cărţile ne oferă un nesfârşit prilej de a constata că ficţiunea şi realitatea se pot deosebi cu greu în viaţa de fiecare zi.

Romanul lui Camus, imi confirmă o dată în plus acest lucru. Personajul principal , un străin în sensul că nu se poate adapta la teatrul ieftin pe care majoritatea oamenilor il joacă, sfârşeşte prin condamnarea şi executarea sa la moarte in urma unei crime pe care, e adevărat, a comis-o. Dar la fel de adevărat e faptul că dacă ar fi jucat acel teatru, sau ar fi purtat cu sine masca potrivită la momentul potrivit, ar fi putut schimba condamnarea la moarte cu nişte ani de detenţie.

Probabil că Meursault (eroului romanului) ar fi trebuit să ia lecţii de pantomimă de la poporul nord-coreean, care ştie întotdeauna să-şi plângă conducătorii cât se poate de convingător. Convingător pentru unii, că pentru alţii…

Mama lui Meursault şi-a trăit ultimii ani de viaţă într-un azil de bătrâni din Algeria, care pe atunci era posesiune franceză.

Cănd a ajuns acolo,”În primele zile cînd a venit la azil, plângea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După câteva luni, ar fi plâns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei.”

Meursault e chemat la înmormânarea mamei sale, unde se comportă atipic- pentru unii- pentru un fiu care-şi pierde mama. Acolo îi vede pe ceilalţi bătrâni veniţi să-şi la revedere de la fosta lor colegă.

„Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o luminiţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri.”

Faptul că la înmormântarea mamei n-a fost destul de “convingător” în durerea lui va contribui mult la creionarea personalităţii pe care acuzarea i-o va face în timpul procesului de crimă în care va fi acuzat.

Pentru eroul romanului viaţa îşi reia cursul firesc în primele luni după înmormânarea mamei. Cunoaşte o femeie cu care petrece momente de neuitat.

„Apa era rece si eram încântat să înot. Împreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de ţărm, simţindu-ne de acord atât în gesturile cât şi în mulţumirea noastră".

"Era aceeaşi explozie roşie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respiraţia rapidă si înăbuşită a valurilor ei mici. Mergeam încet spre stânci şi simţeam cum mi se umflă tâmplele sub razele soarelui. Toată căldura se proptea în mine şi se împotrivea înaintării mele.”

O întâmplare în care a intrat fără să vrea se termină cu câteva focuri de armă trase asupra unui arab. Un coleg al lui  Meursault, un proxenet, are de “rezolvat” nişte conflicte mai vechi cu nişte arabi.

„Eram gata să plecăm când deodată Raymond mi-a făcut semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care […] ne priveau în tăcere, dar după obiceiul lor, ca şi cum n-am fi fost altceva decât nici mai mult nici mai puţin nişte bolovani sau nişte pomi uscaţi.”

„Trecuseră două ceasuri de când ziua nu mai înainta, două ceasuri de când aruncase ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut un vaporaş si mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab. Fără să se ridice, arabul a scos cuţitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a ţâşnit din oţel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. În aceeaşi clipă, sudoarea adunată în sprâncene a curs dintr-o dată pe pleoape şi le-a acoperit cu un val călduţ şi gros. Ochii îmi erau orbiţi îndărătul acestei perdele de lacrimi şi sare. Nu mai simţeam decît chimvalele soarelui pe frunte şi, indistinct, păiosul strălucitor tîşnit din cuţitul aflat în continuare în faţa mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele şi-mi scormonea ochii îndureraţi. Atunci s-a clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă şi fierbinte. Mi s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să slobozească o ploaie de foc. Toată fiinţa mi s-a încordat si mi s-a crispat mâna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pântecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare şi de soare. Am înţeles că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanţele pătrundeau fără să se vadă. Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii.”

Partea a doua a romanului e cea în care Albert Camus ne face să ne gândim la raportul care există între hazard şi acţiunile noastre conştiente. Trec mai multe luni de detentie până când eroul romanului va fi condamnat, perioadă suficient de lungă pentru a-şi rememora faptele pentru care a fost inculpat, dar şi momentele mai importane ale vieţii sale.

Spuneam că de multe ori trebuie să ne comportăm ca restul oamenilor. Altfel, marginalizarea noastră e ca şi asigurată. Pentru Meursault răspunsurile cinstite in faţa judecătorului sunt fapte care-i agravează situaţia.

„Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca şi cum mi-ar fi dat a înţelege că interogatoriul se terminase. M-a întrebat numai, cu acelaşi aer puţin obosit, dacă regretam fapta mea. M-am gîndit şi am spus că nu simţeam atît regret veritabil, cât o oarecare plictiseală. Am avut impresia că nu mă înţelege."

"Procesul meu îşi urma cursul, după expresia aceluiaşi judecător. Uneori, de asemenea, cînd conversaţia era de ordin general, luam şi eu parte. Începeam să mă simt uşurat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. Totul era atît de firesc, de bine orînduit şi de sobru jucat încît aveam impresia ridicolă că "fac parte din familie". Şi, la capătul celor unsprezece luni cât a durat instrucţia, eram aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată de altceva decât de aceste clipe rare în care judecătorul mă ducea pînă la uşa cabinetului său, bătându-mă pe umăr şi spunîndu-mi prieteneşte: "Gata pentru astăzi, domnule Antihrist".”

In unele momente, Meursault îşi închide ochii şi visează.

„Mi se făcea dor să fiu pe plajă şi să cobor spre mare. Închipuindu-mi zgomotul primelor valuri sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă şi senzaţia de libertate pe care astfel aş fi aflat-o, simţeam deodată cât de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat numai cîteva luni. După aceea nu mai aveam decît gânduri de prizonier.
Dacă aş fi fost nevoit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă ocupaţie decît să privesc culoarea cerului deasupra capului meu, încetul cu încetul m-aş fi obişnuit. Aş fi aşteptat trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor aşa cum aşteptam aici cravatele bizare ale avocatului meu.”

De fapt,

„zilele puteau să fie în acelaşi timp lungi şi scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, dar atât de lungite încât în cele din urmă se revărsau unele asupra altora. Îşi pierdeau numele. Cuvintele ieri şi mâine erau singurele care îşi păstrau pentru mine un sens.”

„M-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura mea rămânea serioasă chiar când încercam să-i zîmbesc. Am fluturat-o pe dinaintea ochilor. Am zâmbit, dar ea a păstrat aceeaşi expresie severă şi tristă.” Ni se confesează eroul romanului.

Drumul de la închisoare la sala de judecată, făcut în maşina autorităţilor, era singurul prilej de a rememora o parte din mirosurile sau din zgomotele specifice oraşului, atât de familiare.

„Ieşind din Palatul de Justiţie ca să mă urc în maşină, am recunoscut o clipă mirosul şi culoarea serii de vară. În întunericul închisorii mele călătoare, am regăsit unul câte unul, ca din adâncul oboselii mele, toate zgomotele cunoscute ale unui oraş pe care-l iubeam şi al unui ceas anume în care mi se întâmpla să mă simt împăcat.”

Procurorul cere condamnarea la moarte a inculpatului, bazându-se, mai ales, pe comportamentul atipic al acuzatului în perioada premergătoare săvârşirii crimei.

„Procurorul s-a ridicat atunci foarte grav şi, cu o voce care mi s-a părut cu adevărat emoţionată, cu degetul îndreptat spre mine, a articulat rar: "Domnilor juraţi, a doua zi după înmormântarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, începea o legătură nelegitimă şi se ducea să râdă la un film comic. Nu mai am nimic să vă spun." S-a aşezat tot într-o tăcere desăvîrşită.”

"Vă cer capul acestui om, a spus el, şi vi-l cer cu inima uşoară. Deoarece, dacă mi s-a mai întîmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate să cer pedepse capitale, n-am simţit niciodată atât de mult ca astăzi această îndatorire compensată de oroarea pe care o simt în faţa unui chip omenesc pe care nu citesc altceva decât monstruozitate.”

Inculpatului i se aduce la cunoştinţă sentinţa.

„Preşedintele mi-a spus repede şi într-o formă ciudată că mi se va tăia capul într-o piaţă publică în numele poporului francez. Mi s-a părut atunci că înţeleg sentimentul pe care-l citeam pe toate chipurile. Sunt convins că era respect. Jandarmii erau foarte blînzi cu mine.”

Spuneam că răspunsurile sincere din timpul anchetei şi comportamentul firesc pentru el la înmormânarea mamei au fost faptele agravante care i-au hotărât soarta în timpul procesului. După aflarea sentinţei, Meursault rămâne sincer cu el însuşi şi cu cei din jur. Preotul venit să-l izbăvească de păcate are parte de refuzul unui om care nu crede în divinitate, indiferent de consecinţe.

„Preotul şi-a ridicat brusc capul si m-a privit drept în faţă : "De ce, mi-a spus el, refuzi să mă primeşti ?" Am răspuns că nu cred în Dumnezeu. A voit să ştie dacă sunt sigur de asta şi am spus că nu aveam îndoieli asupra acelui lucru: asta mi se părea o problemă fără importanţă.”

„Şi-a întors privirea de la mine şi, tot fără să-şi schimbe poziţia, m-a întrebat dacă nu vorbeam astfel din prea mare disperare. I-am explicat că nu eram disperat. Mi-era numai frică, asta era firesc. "Dumnezeu te-ar ajuta atunci, a observat el. Toţi cei pe care i-am cunoscut în situaţia dumitale se întorceau spre El". Eu am convenit că acesta era dreptul lor. Asta dovedea de asemenea că ei aveau timp. Cît despre mine, eu nu voiam să fiu ajutat şi îmi lipsea tocmai timpul ca să mă interesez de ceea ce nu mă interesa.”

„Sunt sigur că ţi s-a întâmplat să doreşti o altă viaţă." I-am răspuns că bineînţeles, dar asta nu avea mai multă importantă că a dori de pildă să fii bogat, să înoţi foarte repede sau să ai o gură mai frumoasă. Era de acelaşi ordin. Dar el m-a oprit şi voia să ştie cum vedeam eu această viaţă. Atunci am strigat: "O viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici" şi pe loc i-am spus că mă săturasem.”

„Dar eram sigur de mine, sigur de orice, mai sigur decât el, sigur de viaţa mea şi de moartea ce avea să vie. Da, n-aveam decât atât. Dar cel puţin stăpâneam acest adevăr tot atât cât mă stăpânea şi el pe mine. Avusesem dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna dreptate. Trăisem într-un fel şi aş fi putut trăi într-alt fel. Făcusem ceva şi nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, dar făcusem altul. Ei şi ?”

Zilele nesfârşite de aşteptare a execuţiei îl mai conving pe Meursault de un crud adevăr. Omul este singur chiar dacă e înconjurat de oameni. Teama de singurătate pune stăpânire pe condamnatul la moarte din romanul lui Camus.

„Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decît să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”

Da, posibil ca izolarea, excluderea în afara legăturilor cu alţi oameni să fie lucrul cel mai greu de suportat…

Intr-un interviu în care vorbeşte despre eroul romanului său, Albert Camus spune:

„…eroul romanului este condamnat pentru că nu participă la joc. În acest sens, el apare ca un străin societății în care trăiește, zăbovește, rămâne pe dinafara, în suburbiile vieții private, solitare, plină de voluptate. De aceea, cititorii au fost tentați să-l asemene unei epave. Meursault nu se supune regulilor jocului. Răspunsul este simplu: refuză să mintă.”

Meursault refuză să mintă. Dar cu ce preţ, oameni buni!...

 

 


Share
Ultima actualizare Duminică, 05 Februarie 2012 17:00
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact