logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE: Lucian Blaga-"Hronicul si cantecul varstelor" PDF Imprimare Email 21596 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 08 Ianuarie 2012 08:18

 Satul natal, anii copilăriei, anii de studiu din ce în ce mai departe de casă şi la şcoli din ce în ce mai performante, primele flirturi, căsătoria, anii primului război mondial, momentul Marii Uniri, studenţia la Viena şi multe alte episoade sunt evocate cu nemăsurat talent de scriitorul ardelean în opera autobiografică “Hronicul şi cântecul vârstelor”. Până la patru ani, Lucian Blaga n-a vorbit, dar 

muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii.”

 Totul s-a schimbat într-o zi când, apropiindu-se de mama lui,  “Tineam mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub straşina degetelor şi a palmei cu care mă apăram încă de lumea cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat.” Intâlnim, aproape la fiecare pagină, remarcabile figuri de stil în această lucrare autobiografică a lui Lucian Blaga. Sora scriitorului s-a căsătorit când “lepădându-mi veşmântul muiat în linişti de-nceput,mă integram cu atâtea ocoliri şi amăgiri în regnul uman.” Anii copilăriei, când “răsărea în noi flora confuză a tuturor instinctelor şi ciuguleam din ciorchinii celor mai varii stricăciuni ale închipuirii cu desăvârşită nevinovăţie.” Un consătean e nevoit să facă un tratament antirabic la Budapesta. Intors vindecat acasă, a povestit că a văzut acolo “un pod de fier înalt ca turnul bisericii şi o apă mare.  

Tatăl lui Blaga lămureşte nedumeririle copilului Lucian. “…acea apă mare era Dunărea, pe care eu n-o cunoşteam decât din descântecul melcilor” “Câteodată Tata ( e de menţionat că Lucian Blaga scrie Mama şi Tata când aminteşte de părinţii săi), cu sufletul ridicat de subsuori ca de-un senin capriciu, îşi aducea aminte de treburile gosodăriei, de lucrările câmpului, de semănat, de cosit, de seceriş, de viitorul cules al viilor.” Primii ani de şcoală ii face în limba germană. Inceputul n-a fost uşor, dar “mă căzneam să culeg cu năvoadele luării-aminte câte-o fărâmitură din limba aceasta nouă, aspră şi rece.” Scoala era la căţiva kilometri de sat, în Sebeş, şi dorul de casă îl rodea neîncetat. “Aveam două umbre, o umbră de zi, şi-o umbră de noapte. Umbra de zi era a soarelui. Umbra de noapte era a dorului. Mă chinuia dorul de casă!” Blaga îşi aminteşte că mama sa vibra “ într-o lume stăbătută de puteri misterioase, dar nu se abandona niciodată visării. Mama era substanţa activă, în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă toate rânduielile vieţii noastre.In tinereţe fusese o femeie frumoasă, de-o frumusete ce nu avea deloc cunoştiinţă de sine…adusă puţin din spate, cu părul cărunt, apoi ireal de alb şi cu ochii mari de basm.” “Mama…ţinea gata pentru toate împrejurările căte-un cuvânt plastic şi plin de sevă. Nu căuta aceste cuvinte, căci ele îi veneau de la sine, şi apoi le lăsa să cadă fără teama de a le stinge puterea şi culoarea printr-o prea deasă întrebuinţare”. Intr-o vară, la realizarea unui insectar este ajutat de o fată, Erji, cam de vârsta lui. “Eu potriveam fluturele cu aripile desfăcute Intre două cartoane, şi-i treceam un ac cu gămălie prin torace. Erji urma să ţină un chibrit aprins la capătul ascuţit al acului, care devenea incandescent şi ardea fluturele pe dinăuntru.In câteva clipe fluturele se mumifica.” Cei doi prieteni de-o vară nu s-au mai întâlnit. Asta nu l-a împiedicat pe poetul de mai târziu să se tot întrebe : “Pentru cine oare şi-o mai fi ars Erji degetele  în viaţă?” Gustul pentru citit a apărut la vârsta de 13 ani, când îl “descoperă” pe “Faust” scris de Goethe. Studiile filosofice ale lui Vasile Conta, “încercările de metafizică materialistă ale gânditorului român mi-au ţintuit luarea aminte” sunt cei doi piloni pe care s-a format filozoful si poetul Lucian Blaga. Poetul nu se dezminte. Despre cumnata sa, Blaga scrie că  “era îngânată de o sălbatică frumuseţe când se supăra” Inclinaţia autorului pentru cuvinte bine alese poartă “marca” Lucian Blaga in versuri,în proză, dar şi în dialogurile pe care le poartă cu frumoasele domnişoare din vremea sa. Iată un asemenea dialog : “-Ce păr frumos ai! Ti l-ai ondulat intr-adins? Ah, nu, răspund eu, e din născare aşa, dar dacă voiai să-mi spui ceva plăcut, cum se face că mi-ai descoperit tocmai părul? Sunt dezamăgit!” Acest fragment mă face să-mi aduc aminte poezia “Izvorul nopţii”: “Fata mă privea. Scormonea prin sufletul meu ca printr-un troian de petale adunat de-un vânt cald lângă ea. Ochii ei erau un univers in expansiune.” Un văr al scriitorului, Simion, revine de la Viena cu o impresionantă colecţie de cărţi.  “…el şedea acolo, între cărţi, ca un zidar între cărămizi. M-am aruncat ca un incendiu asupra cărţilor lui Simion. Metafizica devenea tot mai mult viciul meu fără leac, demonică patimă.”  Blaga, în perioada primului razboi mondial şi al Marii Uniri, era foarte tânăr, dar integrat cât sa se poate de activ în spritul zbuciumat al deceniului al doilea al secolului al XX-lea.  “…faţă de împărăţie (cea austro-ungară) aveam conştiinţa că trebuie repudiat orice gest care ar fi putut contribui, într-un chip sau altul, la supravieţuirea ei. Mă miram uneori că imperativul acesta nu alinia pe toţi românii ardeleni în front compact. Dezorientarea era însă sporadică.” “Frontul compact” de care aminteşte Blaga mi se pare azi din ce în ce mai subţire. Dezorientarea nu mai e sporadică, e prezentă din ce în ce mai des şi mai mult… Ce dorinţă arzătoare era in românii din Transilvania pentru a-şi vedea teritoriul lor unit cu ţara-mamă… “Câteodată mi se părea chiar că Tara s-a împotmolit in pragul destinului ei. Doi ani şi-a picurat clipele în clipa nerăbdării, şi hotarul din vârful munţilor nu se punea in mişcare să vină asupra noastră, să se desfacă un moment, şi-apoi să se-nchidă iarăşi, îmbrăţişându-ne.” Acest paragraf mă face să cred că dragostea de ţară e uneori mai mare decât cea de mamă. De D.D. Roşca, singurul student român la Viena la Facultatea de Filozofie, cu excepţia lui Blaga, pe autorul “hronicului…” îl leagă nişte amintiri “picante”. Sărăcia acelor vremuri era prezentă şi în farfuriile cu mâncare. Cei doi filozofi români se bucură într-o zi de nişte macaroane pe care le pot mânca într-un restaurant vienez. Dar, stupoare, ei descoperă în fiecare macaroană câte un vierme. Foamea invinge şi cei doi români decid să manânce macaroanele aşa cum sunt… Blaga comentează , episodul acesta, concluzionând că  “Roşca a rămas cu oroarea “Lucrului în sine””. Aprecierile scriitorilor, ale oamenilor de cultură din acele timpuri evocate de scriitor nu l-au ocolit niciodată. Nicolae Iorga scria despre tânărul poet în ziarul “Neamul românesc”: E aici un tânăr care întinde braţele de energie către tainele lumii. Tainele nu se prind niciodată, căci avem un singur chip de a le prinde, să le trăim.” Blaga a întins braţele de energie spre tainele lumii, dar nu le-a ucis, dimpotrivă, el, cu lumina lui, cu iscoditoarea sa minte, ni le-a facut mai pe întelesul nostru. Pe mine, această carte mă face să mă întreb: filozoful sau poetul? Sau e vorba cumva de altă taină a lui Lucian Blaga?... 

 


Share
Ultima actualizare Duminică, 08 Ianuarie 2012 08:09
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact