logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


George Petrovai: Despre diaspora românească şi dimensiunea ei culturală PDF Imprimare Email 1762 Afişări
Scris de George Petrovai   
Joi, 05 Ianuarie 2012 19:28
Că ne place ori ba, trebuie să admitem existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ci şi moral-spirituale, pe care se înfăşoară de ceva timp întreaga noastră cultură: o coordonată autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii aşezaţi în interiorul graniţelor, şi o altă coordonată – cea a diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic spre interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu preferinţe şi nostalgii îndreptate spre specificul românesc. Surprinzător este faptul că deşi prima coordonată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfârşite atracţii spre universalitate, totuşi ea manifestă tendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobosite înspre provincialismul cu iz balcanic. De-abia coordonata diasporei occidentale este aceea care îmbină intensiunea profund românească cu extensiunea sa centrifugală, ceea ce conferă producţiilor sale culturale o certă vocaţie a universalului.
Deceniile comuniste n-au făcut decât să adâncească prăpastia dintre cele două culturi, în pofida eforturilor depuse de ideologii vechiului regim de-a acredita ideea unei singure culturi româneşti. La drept vorbind lucrurile chiar aşa stăteau, căci pentru străinii avizaţi exista o singură cultură românească (şi lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult în ultimii ani) – cea a diasporei reprezentată de nume ilustre, precum Constantin Brîncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Ion Raţiu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu şi mulţi alţii de mai aproape şi mai de departe de glia străbună, cu toţii siliţi de împrejurări vitrege pentru România şi pentru destinul lor artistic ori ştiinţific să-şi dedice energiile creatoare consolidării şi afirmării în lume a culturii exilului românesc. Iar din aşa-zisa cultură eminamente comunistă închinată “omului nou”, mediile occidentale au recunoscut şi absorbit ca producţii valoroase doar fragmentele aparţinând culturii de rezistenţă, care după ce ocoleau obstacolele aşezate în calea lor de cerberii regimului, ajungeau în cele din urmă sub ochii criticilor şi editorilor apuseni.

*
Cu alte prilejuri (vezi cartea Morfologia culturii, editura Echim, 2006), am scris detaliat despre gândirea şi opera lui Mircea Eliade, unul dintre însemnaţii făuritori ai culturii româneşti interbelice şi mai apoi a culturii exilului. Din motive lesne de înţeles privind lungimea unui studiu suportabil din partea cititorilor, în cazul de faţă mă voi referi doar la doi reprezentanţi de marcă ai exilului românesc: Vintilă Horia şi Virgil Gheorghiu. Ambii au cunoscut din plin peripeţiile exilului din perioada celui de-al doilea război mondial şi nostalgia incurabilă după 
patria-mamă, dar pe urmă tot ei au ajuns la uimitoare formule de echilibru spiritual, ceea ce le-a permis amândurora să elaboreze opere de rezonanţă. Este de la sine înţeles că lucrările lor, aidoma lucrărilor tuturor exilaţilor şi autoexilaţilor din “paradisul bolşevic”, au fost receptate, apreciate şi premiate pentru început în ţările ce i-au adoptat (şi nu numai), de-abia după căderea regimului comunist ei fiind publicaţi şi citiţi în ţara natală.
Pentru că vorbeam mai sus de premii, merită subliniat că în anul 1960, fascinantul roman “Dumnezeu s-a născut în exil” al lui Vintilă Horia a fost răsplătit cu prestigiosul Premiu Goncourt. Cu toate că în anul 1940 a fost destituit din funcţia de ataşat de presă la Ambasada din Viena, totuşi, asemenea lui Mircea Eliade, Vintilă Horia a fost acuzat de legături cu Garda de Fier. Căci – nu-i aşa? – mânării şi intrigi cu sau fără iz politic au loc pretutindeni, nu doar pe plaiurile mioritice şi balcanice...E adevărat că Academia Goncourt nu şi-a reconsiderat alegerea, însă ceremonia decernării Premiului a fost suspendată, şi în plus s-a făcut precizarea că “Premiul a fost atribuit, dar n-a fost decernat”!
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil, capodopera incontestabilă a lui Vintilă Horia, este jurnalul apocrif al lui Ovidiu, conceput după exilarea marelui poet la Tomis de către împăratul Augustus. Care a fost motivul exilării lui Ovidiu? După unii istorici şi biografi ai poetului, se pare că acesta făcea parte dintr-o sectă pitagoreică, faţă de care împăratul manifesta serioase suspiciuni. După alţii – versiune, de altminteri, acceptată şi de Vintilă Horia -, împăratul era pur şi simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului şi de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui şi 
cititoarea fidelă a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind cîte un an din viaţa poetului în această garnizoană romană din lumea getică. Astfel facem cunoştinţă la un înalt nivel artistic cu opiniile, dorinţele, simpatiile şi antipatiile poetului din ultimii săi opt ani de viaţă.
Ovidiu are prima “întâlnire” cu Dumnezeu în cel de-al patrulea an al exilului, adică atunci când el urcă în Poiana Măruluide pe Kogaionon, muntele sfânt al dacilor, pe vârful căruia trăia marele preot înconjurat de călugări. Aici, în acest moment şi spaţiu central, preotul dac îi dezvăluie poetului semnificaţia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevăratului Dumnezeu, sosire anunţată atât de profeţii israeliţi, cât şi de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor şi ca un atribut al lui Dumnezeu. Vestirile preotului dac se dovedesc cu atât mai impresionante, cu cât ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale cărui istorisiri despre naşterea lui Iisus, sosirea celor trei crai de la răsărit şi despre persecuţiile lui Irod, constituie pe de o parte o superbă repovestire a respectivelor episoade biblice, pe de altă parte ele ajutându-l pe Ovidiu să înţeleagă semnificaţia visului cu peştele şi lumina, vis avut de acesta cu un an înainte, mai exact atunci când adormise în barca lui Mucaporus.
“Şi astfel”, este de părere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresivă a axei orizontale şi spaţiale a aşteptării lui Ovidiu, cu axa verticală şi spirituală – aşteptarea lui Dumnezeu”.
*
Tot aşa, din ampla operă a lui Virgil Gheorghiu (Nemuritorii de la Agapia, Tinereţea doctorului Luther, Casa de la Petrodava, Christos în Liban etc.), vom zăbovi doar asupra romanului Ora 25, cu certitudine una din cărţile sale de referinţă. Şi când fac această afirmaţie nu am în vedere doar caracterul autobiografic al romanului – scriitorul Trian Corugă fiind însuşi autorul, care lucrează la elaborarea romanului cu acest nume (tehnica romanului în roman), ci am în vedere mai ales absurdul năucitor al situaţiilor limită în care este pus Johann Moritz, ţăranul român atât de supus şi inocent, care trebuie să facă faţă asaltului acestora. Şi astfel, ne încredinţează autorul, realul întrece cu mult închipuirea, căci în finalul cărţii aflăm că nevinovatul Johann Moritz (botezat de fapt Ion) a avut parte din anul 1938 de treisprezece ani de lagăr şi doar de optsprezece ore de libertate!
Cu toate astea el rezistă, după cum rezistă şi evreica Eleonora West, soţia lui Traian, despre a cărei rasă el obişnuia să afirme că se va adapta la noua civilizaţie tehnică.  În schimb Traian simte 
aidoma iepuraşilor albi de pe submarin că atmosfera a devenit sufocantă în acest al 25-lea ceas al omenirii, aşa că refuză să se transforme într-un sclav tehnic în noua eră a barbariei, în cadrul căreia omul este redus la valoarea sa tehnico-socială. Acest refuz obstinat al său se ciocneşte de absurdul întemniţării şi apoi al închiderii sale într-unul din nenumăratele lagăre ale aliaţilor, pe motiv că era cetăţean român, adică aparţinea de drept şi de fapt unui stat duşman. “Căci”, afirmă Traian, “Occidentul a creat o societate ca o maşină. Iar ei obligă oamenii să trăiască în ea şi să se adpteze la legile maşinii”. Şi puţin mai departe, atunci când vine vorba de americani: “Ei au candoarea locomotivelor, care parcă zâmbesc după ce au strivit omul pe calea ferată”.
Iată de ce Traian Corugă se hotăreşte să pătrundă în zona interzisă a lagărului, unde ştie prea bine că va fi împuşcat de santinelă. Ceea, de altfel, s-a şi întâmplat...
N.B. Este de mirare cum înţeleg românii de ieri şi de azi să utilizeze acest colosal debit de imagine al  ţării, oferit cu generozitate de operele unor compatrioţi celebri. Există oare leac pentru trezirea românului din somnul lui de moarte, acum când ne dăm cu toţii seama, după aproape două decenii, de ineficienţa apelurilor adresate tuturor şi nimănui prin intermediul Imnului naţional?!...Cine mai poate crede că lucrurile s-au schimbat cât de cât în bine la acest gingaş capitol?
 
AUTOR: GEORGE PETROVAI
www.sighet-online.ro 

Share
Ultima actualizare Miercuri, 28 Martie 2012 07:22
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact