 „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui". Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt”. (Marcu I, 1-8) Ne aflăm în prima zi din noul an şi cu siguranţă acesta este un motiv de bucurie în plus pentru că e şi zi de Duminică, prima zi a săptămânii în care Mântuitorul Hristos a înviat. După cum aflăm din calendarele de perete această zi este închinată Tăierii Împrejur cea după trup a Domnului, Sfântului Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Din perioada Imperiului Roman, din timpul lui Iulius Caesar s-a stabilit ca anul nou din punct de vedere civil să înceapă la 1 ianuarie. Tăierea împrejur a Mântuitorului este amintită lapidar de Sfântul Evanghelist Luca, pentru a sublinia punerea numelui de Iisus, așa cum a fost vestită Fecioara Maria de către înger la Bunavestire „Nu te teme Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus” (Luca I, 30-31), iar în al doilea rând demonstrează că Învățătorul aparține poporului iudeu, împlinind prevederile Legii dată de Dumnezeu lui Moise.
Ceremonia aceasta a avut loc probabil tot la Betleem, așa cum rezultă în mod indirect din Evanghelie. Acest episod are un caracter aparte, reprezentând pe de o parte un moment din deșertarea Fiului lui Dumnezeu de slava Sa dumnezeiască, iar pe de altă parte prin numele pe care Pruncul l-a primit ne este aratată misiunea Sa de Mântuitor, de Împăciuitor al creației cu Creatorul ei. Amintirea acestui eveniment subliniază că Pruncul Hristos avea trup real, deplinătatea firii Sale umane fiind certificată prin acest gest de preoții Legii Vechi. Circumciziunea sau tăierea împrejur era semnul imprimat în trup al Primului Legământ, al alianței încheiate odinioară între Avraam și Dumnezeu „Apoi a zis Dumnezeu lui Avraam: Iar tu și urmașii tăi de după tine din neam în neam să păziți legământul Meu. Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur. Să vă tăiați împrejur și acesta va fi semnul legământului dintre Mine și voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminția voastră, să se taie împrejur în ziua a opta” (Facerea XVII, 9-12). Relația de natură spirituală stabilită între Avraam și neamul ce avea să se nască din el, pe de o parte și Dumnezeul Căruia I se închina, pe de altă parte, era o relație bazată pe credința mărturisită fără șovăială de patriarh, însă trebuia să fie pecetluită în chip văzut. La origine, circumciziunea a fost semn al împăcării omului cu Dumnezeu, dar și plată a păcatului, consecință a căderii primilor oameni. Prin acest semn văzut al legământului, prin circumciziune, Israel se dăruia cu totul Dumnezeului său. Trebuie să ținem cont și de următorul lucru: curățenia corporală în regiunile calde și adeseori lipsite de apă cereau această operație chirurgicală. Poate fi socotită ca simbol al înfrânării trupești și al stăpânirii de sine însă cu siguranță este semnul distinctiv al iudeilor și al adepților mozaismului. Mântuitorul Hristos, s-a integrat întru totul neamului în mijlocul căruia S-a născut, a preluat asupra Lui datoria care îi apăsa pe toți oamenii, de aceea S-a făcut pentru noi blestem „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni III, 13a), și a primit El Cel fără de păcat, să se lase tăiat împrejur pentru păcatele noastre. A plinit Legea după cum El Însuși a afirmat „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V, 17), S-a solidarizat cu poporul ales și a împlinit toate riturile ce prefigurau și pregăteau în același timp venirea Sa printre oameni și dar care urmau să fie abolite, desființate cu jertfa Sa. La numirea Mântuitorului cu numele de Iisus, care înseamnă Domnul mântuiește, nu a participat Maica Domnului deoarece nu se împliniseră zilele curăției ei (Luca II, 22). Şi pentru ce S-a tăiat împrejur a opta zi? Pentru că ziua a opta, după Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie de Nyssa), închipuieşte ziua veşniciei, odihna veacului al optulea, care va să fie. Primele şase zile sunt ale Creaţiei, ale lucrării. Ziua a şaptea este ziua odihnei Domnului, ziua Sabatului pământesc, care mereu trece ca şi omul, de aceea se şi repetă din şapte în sapte zile. Iar a opta este simbolul veacului viitor, ziua veşnicei prăznuiri cu Hristos, care nu se va mai sfârşi în veac. Din acest întreg ritual Biserica a păstrat doar o rugăciune ce se citește în a opta zi de după naștere, o rugăciune cu următorul titlu: Rugăciune la însemnarea pruncului când i se pune numele primit la naștere dar de această dată sensul este unul spiritual, creștin. Tăirea împrejur nu mai este valabilă deoarece Legea cea nouă nu cuprinde decât jertfe de natură spirituală, cere „milă și nu jertfă” (Osea VI, 6). Sfântul Apostol Pavel avea să afirme în acest sens: „Tăierea împrejur nu este nimic și netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (I Corinteni VII, 19). Sfântul Vasile cel Mare, cel pe care astăzi îl prăznuim, la fiecare început de nou an este un model pentru fiecare dintre noi. Știm despre el că provine dintr-o familie nobilă și bogată ce își avea originile în Pont. Tatăl său avocatul și retorul Vasile s-a stabilit în Cezareea Capadociei unde s-a căsătorit cu o tânără orfană, Emilia, iar împreună au avut zece copii: Macrina, numită cea tânără spre a o deosebi de bunica ei Macrina cea bătrână, un fiu, mort pe când era copil, Sfântul Vasile cel Mare, Naucratie – mort la vârsta de 27 ani, Sfântul Grigorie de Nyssa, patru fete, și Sfântul Petru, episcop de Sevastia. Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în 329 sau 330 recunoscut de toți ca fiind una din figurile cele mai strălucitoare ale secolului de aur al creștinătății, secolul IV d.Hr. A primit nume de împărat, Vasile provine din basileus ce înseamnă împărat. Sufletul tânărului Vasile, încă din copilărie, a fost format de Macrina, bunica lui, și Emilia, mama sa. Apoi a urmat tatăl său cu o educație riguroasă în învățăturile elementare. După terminarea educației din casa părintească, Vasile și-a continuat studiile la școlile din Cezareea, la Constantinopol, iar de acolo „a fost trimis de Dumnezeu și mânat de strașnica lui sete de știință la Atena. Șederea Sfântului Vasile în Atena a fost una de patru-cinci ani, o perioadă evocată mult de Sfântul Grigorie de Nazianz, perioadă în care cei doi prieteni și colegi de studii s-au întărit în credința cea adevărată, cunoscând doar două drumuri: cel ce ducea la Biserică și cel spre profesori, spre școală. La întoarcerea în Capadocia a profesat pentru scurt timp retorica Sora sa Macrina l-a câștigat pentru Biserica lui Hristos definitiv însă citirea Evangheliei l-a dus la prima împărțire a averii sale „cel mai mare prilej pentru desăvârșire este de a vinde averile și a le împărți fraților noștri săraci”, a primit Botezul iar apoi a călătorit în Egipt unde a cunoscut, admirat și s-a minunat de vigoarea monahismului creștin rugându-se lui Dumnezeu să fie următor acelor bărbați pe cât îi va sta în putință. La întoarcerea din această călătorie face o nouă împărțire a averii sale și s-a retras în Pont, într-o localitate situată pe malul râului Iris. Acolo a întemeiat o mănăstire de călugări iar primul său gând a fost cel de a-l chema lângă el pe prietenul și colegul său, Sfântul Grigorie, spre „a filosofa” – aici are sensul de viață ascetică, adevărata filosofie constă în căutarea Dumnezeului celui adevărat, însă acesta nu a putut sosi îndată. Amândoi au alcătuit Filocalia dar nu cea pe care o avem astăzi ci o antologie de texte bazate pe scrierile marelui alexandrin Origen. Căpătând faimă mănăstirea a adunat un număr mare de viețuitori, ceea ce l-a determinat pe Sfântul Vasile să alcătuiască Regulile Mari și Mici ca norme de viețuire pentru monahii din mănăstirea sa la început și mai apoi valabile pentru întreg monahismul creștin. Pe plan administrativ și-a condus arhiepiscopia cu grijă și chibzuință, cuvântul adresat păstoriților săi fiind nelipsit în orice împrejurare. Împărțirea politico-administrativă a Capadociei cu două capitale din manevrele împăratului arian Valens a făcut pentru administrarea bună a eparhiilor ce vroiau să aparțină de a doua capitală să-i hirotonească episcopi pe Sfântul Grigorie al Nyssei, fratele său și pe prietenul său Sfântul Grigorie de Nazianz ca episcop al Sasimelor. Asistența socială din cadrul arhiepiscopiei Sfântului Vasile a fost una extraordinară pentru acele vremuri. Sfântul Vasile a înființat pe lângă biserici azile, case pentru ocrotirea și educarea fetelor căzute, spitale înclusiv pentru cei ce sufereau de lepră, școli tehnice, dotate cu bucătării, ateliere și dependențele necesare; toate acestea semănând cu un oraș ce a fost numit după numele întemeietorului, Vasiliada. A impus episcopilor să înființeze așezăminte filantropice permanente în care să nu existe discriminare între bolnavi. Scrierile sale Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, la diferite pasaje din Sfânta Scriptură dar și în cinstea sfinților, așa numitele panegirice – cuvântări de laudă la adresa sfinților, Către tineri cum pot întrebuința cu folos literatura scriitorilor elini în care recunoaște meritele filosofiei antice și îi îndeamnă pe tineri să le caute și să le aplice în viața lor; scrieri cu caracter dogmatic în care luptă împotriva ereziilor din vremea sa: Despre Sfântul Duh, Contra lui Eunomiu, Sfânta Liturghie săvârșită de 10 ori în decursul anului dar și Molitfele Sfântului Vasile toate arată că viața sa a fost închinată slujirii Cuvântului lui Dumnezeu în toate planurile vieții sale. „Roman între greci” după cum a fost numit dar mereu actual prin modalitatea de a transmite mesajul Evangheliei Sfântul Vasile cel Mare a trecut la cele veșnice la 1 ianuarie 379, în vârstă de aproape 50 de ani. Conformitatea vieții sale cu îndemnurile Mântuitorului exprimate în scris în Sfânta Scriptură este una demnă de urmat, pentru că ea a fost scrisă pentru edificarea și mântuirea sufletelor. Nu a învățat numai cu cuvântul, ci și prin faptă, prin exemplul său a devenit unul din cei trei mari dascăli ai lumii și ierarhi, fiind numit „mâna care lucrează” în rândul celor Trei Ierarhi. El are o legătură specială cu poporul român, deoarece din anul 1776 mitropolitul Țării Românești de atunci, Grigorie de la Colțea precum și urmașii săi în scaun – astăzi patriarhul României poartă titlul de „locțiitor al scanului din Cezareea Capadociei”. Anul 2009 a fost dedicat Părinţilor capadocieni din care s-a remarcat într-un mod cu totul aparte, Sfântul Vasile cel Mare. S-au împlinit atunci 1630 de ani de la trecerea sa la Domnul. Această primă zi din noul an administrativ este un prilej de bucurie pentru noi creștinii. Dincolo de mulțumirea ce o datorăm lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite în decursul anului ce de puține ore a trecut, avem ocazia să începem noul an în care și să-I adresăm lui Dumnezeu laudă, mulțumire și cereri ca acest nou început să fie binecuvântat. Pentru Sighet Online, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
