 „Politica nu este decât o prelungire a istoriei, după cum istoria nu este decât prefaţa politicii”. (Gheorghe I. Brătianu) În România interbelică, un prim test la care este supus regimul democratic îl reprezintă marea criză economică mondială (1929 – 1933), care a radicalizat viaţa politică. Asemeni altor democraţii din Europa centrală şi de est, sistemul partidelor politice româneşti din perioada interbelică a devenit facţional. Astfel, spre exemplificare, în 1928 existau 7 partide politice; în perioada 1932-1933, numărul lor a crescut la 17. În anul 1931 existau 37 de grupări sau mişcări politice, în timp ce în anul 1933 numărul lor trecuse de 100. În această notă dominantă se înscrie şi Partidul Naţional Liberal - Gheorghe Brătianu. Factorii principali interni ai desprinderii celei mai mari disidenţe liberale din perioada interbelică sunt reprezentaţi de două crize politice. Prima o reprezintă criza dinastică, ce survine odată cu a treia renunţare la calitatea de moştenitor al tronului a prinţului Carol, la 12 decembrie 1925, legiferată prin actul din 4 ianuarie 1926 de către Parlamentul României. A doua este reprezentată de criza de autoritate pe care o cunoaşte Partidul Naţional Liberal (P.N.L.) după moartea preşedintelui I.I.C. (Ionel) Brătianu la 24 noiembrie 1927. Acesta, unul dintre artizanii României Mari, îi recomanda fiului său, Gheorghe I. Brătianu, într-o scrisoare datată 2 mai 1919: „Nu te lăsa de Istorie [...], mai bine e să scrii decât să faci istorie”. Istoricul însă n-a ţinut cont de sfat şi s-a lansat în politica mare, în iulie 1927, când este ales deputat la alegerile parlamentare. Trecuse un an de când se înscrisese în organizaţia P.N.L. Iaşi. După moartea tatălui său, istoricul Gheorghe I. Brătianu, în calitate de preşedinte al celei mai mari organizaţii din Moldova, devine membru al Comitetului Executiv al P.N.L.
În timpul Regenţei (1927-1930), liberalii strânşi în jurul lui au alcătuit gruparea „tinerilor liberali”, adepţi ai restauraţiei carliste. Mătuşa lui, Sabina Cantacuzino, în lucrarea dedicată familiei Ion C. Brătianu, susţinea că: „George se afiliase cu cei care complotau aducerea Prinţului Carol” şi „că fusese în străinătate să-l vadă”. Întoarcerea în ţară a prinţul Carol, la 6 iunie 1930 îl găseşte la Iaşi, ocupat cu pregătirea celui de-al IVlea Congres al profesorilor de istorie. Este convocat pentru a doua zi dimineaţă la Cotroceni, întâlnire care se dovedeşte a fi una de răscruce în viaţa tânărului de 32 de ani. Înainte însă de întâlnirea cu prinţul, poartă o discuţie cu preşedintele partidului, unchiul său Vintilă Brătianu. Acesta se opune categoric oricărui contact cu prinţul Carol, pe care-l considera un „aventurier”, motiv pentru care îl avertizează pe istoric în legătură cu susţinerea „restauraţiei”: „Te voi vedea mâine şi te voi judeca după faptele tale”. La Cotroceni, în cadrul discuţiilor, principele Carol şi-a exprimat dorinţa de a strânge toate partidele în jurul tronului. Totodată, el reuşeşte să-l convingă să-i sprijine urcarea pe tron, motivând că altfel ar risca să devină prizonierul Partidului Naţional Tărănesc. În încheiere, Carol l-a încredinţat că îndată ce va fi proclamat rege va cere formarea unui guvern de concentrare, care să-l includă şi pe Gheorghe I. Brătianu. După audienţa de la Palat, Gheorghe Brătianu se prezintă din nou la Vintilă, care, la aflarea celor întâmplate, furios, îi spune: „Te-am prevenit, nu mai am nimic să-ţi spun. Du-te”. Ruptura cu familia şi cu P.N.L., din care este exclus la 9 iunie 1930, este totală. Împreună cu câţiva aderenţi, la 15 iunie 1930, a convocat în sala „Frascati” din centrul capitalei primul congres a noului partid politic, denumit Partidul Naţional – Liberal georgist, după prenumele său. Pentru a-şi asigura sprijinul regelui afirma: „Am credinţa nestrămutată că rămân în tradiţia profund monarhică a tatălui meu, menţinând spiritul care l-a călăuzit în marile sale înfăptuiri, ce l-au legat atât de strâns de întemeietorul regatului şi de regele întregitor de Neam”. La 9 iulie 1930, are loc cea mai mare umilinţă din viaţa lui Vintilă Brătianu: regele Carol al II-lea îl primeşte în audienţă la Palat, catalogată ca fiind una rece şi ostilă; într-un final, acest „drum à la Canossa” marchează restabilirea relaţiilor între Coroană şi P.N.L. De acum se inversează raportul de forţe: „bătrânii” liberali îi etichetează pe „georgişti” ca fiind ahtiaţi de putere, colportori care caută să inducă în eroare opinia publică. O cu totul altă atitudine are regele faţă de Gheorghe I. Brătianu, care în iulie 1930 este primit la Palat de trei ori. Aceste raporturi cordiale sunt menţinute la 2 martie 1931, istoricul fiind invitat cu soţia să ia masa la Palat. Cu o lună mai devreme, Constantin Argetoianu îl încuraja pe Carol al II-lea să-i înlocuiască pe naţionalţărănişti printr-un guvern Prezan, din care ar fi trebuit să facă parte şi Gheorghe I. Brătianu. Numai că evoluţia lui Gheorghe I. Brătianu pe scena politică, din cea de aderent al noului rege la una de opozant consecvent al regimului carlist, dovedeşte că opţiunea lui din 1930 fusese dictată din convingere şi nicidecum din oportunism13. Pentru a motiva că gestul de apropiere a lui Gheorghe I. Brătianu de Carol al II-lea nu este unul curat arivist, Victor Spinei aminteşte că şi magistrul său, Nicolae Iorga, fusese un fervent simpatizant al prinţului şi că se opusese public actului din 4 ianuarie 1926. Sabina Cantacuzino o indică vinovată de inocularea sentimentelor procarliste pe soţia istoricului, ambiţioasa Elena. Gh. I. Brătianu a refuzat să facă parte din guvernele Iorga-Argetoianu, Alexandru Vaida-Voievod sau din cel al lui I.G. Duca. Refuzul său constant l-a făcut pe Carol al IIlea să-i spună lui Iorga la 16 februarie 1932 că „nu poate ţine seama de grupări ca ale lui Lupu şi Gh. Brătianu, de care /…/ se arată complet deziluzionat”. Constanti Xeni, ministru secretar de Stat în guvernul Tătărescu, caracteriza raporturile istoricului cu noul rege astfel: „Dar spre surprinderea tuturor, raporturile sale cu noul rege s-au răcit repede şi n-au dat carierei sale ascensiunea rapidă aşteptată de toţi. Am urmărit cu atenţie evoluţia lui, dar n-aş putea spune nici azi din ce cauză apelurile regelui de a participa la unele formaţiuni ministeriale au rămas infructuoase. Să fi fost orgoliul – prea curând manifestat – de a debuta în guvern numai ca prim-ministru? Să fi fost ezitarea de a se decide, irezoluţiunea de a lua o hotărâre?” Anul 1937 reprezintă anul crucial al democraţiei româneşti interbelice. În vederea alegerilor generale, Gheorghe I. Brătianu a decis semnarea la 25 noiembrie a unui „pact de neagresiune” electorală cu Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu, înţelegere care a produs derută în rândul electoratului român. P.N.L.– Gheorghe Brătianu a obţinut 3,89% din totalul voturilor şi 16 locuri în Adunarea Deputaţilor, ajungând doar al şaselea partid de pe eşicherul politic al ţării18, ceea ce reprezintă un recul în comparaţie cu celelalte sufragii. Regele a profitat de pe urma indeciziei electoratului şi l-a numit premier pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional – Creştin, care se situase pe locul IV în alegeri cu 9,15% din totalul voturilor. În cadrul eforturilor de a forma guvernul, Gheorghe I. Brătianu, la 28 decembrie 1937, refuză oferta generalului Ion Antonescu de a „intra în combinaţia Goga”. Eşecul georgiştilor în încercarea lor de a se impune drept o forţă politică majoră, precum şi ascensiunea Mişcării Legionare, care obţinuse 15% din sufragii, devenind un partid de masă, îl determină pe Gheorghe I. Brătianu să revină în vechiul partid liberal, aflat sub conducerea lui Constantin (Dinu) I.C. Brătianu. Gheorghe I. Brătianu este ales vicepreşedinte al partidului întărit în urma fuziunii, post nou creat pentru a diminua poziţia lui Gheorghe Tătărescu, considerat principalul vinovat pentru pierderea alegerilor parlamentare. În urma unei lovituri de stat, la 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea îşi instaurează regimul de autoritate monarhică. Acest fapt nu determină evitarea pierderii integrităţii teritoriale a României Mari. După ultimatumul sovietic şi cedarea Basarabiei este rândul Transilvaniei. Gheorghe I. Brătianu, la Consiliului de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, se pronunţă ferm împotriva Diktatului de la Viena. Acceptarea cedării Nord-Vestului Transilvaniei determină prăbuşirea sistemului monarhic autoritar şi instaurarea regimului antonesciano-legionar. În aceste condiţii, Gheorghe I. Brătianu a declinat oferta de a ocupa funcţia de ministru de Externe şi implicit pe aceea de membru al cabinetului „de uniune naţională”, preconizat în iunie 1941. A fost numit în iunie 1943, neoficial, succesor la şefia P.N.L. S-a implicat în acţiunile opoziţiei democratice de încheiere a armistiţiului cu Naţiunile Unite şi a fost ultimul lider politic care a discutat cu mareşalul Antonescu, la Snagov, în dimineaţa zilei de 23 august 1944. După răsturnarea regimului, situaţia istoricului a devenit tot mai dificilă. La 23 septembrie 1944, „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român, îl înfiera ca fiind „hitlerist”, cerând eliminarea lui din Universitate. După dizolvarea P.N.Ţ. şi arestarea lui Iuliu Maniu, în vara lui 1947, Dinu Brătianu a decis suspendarea activităţii P.N.L., printr-o circulară adresată organizaţiilor judeţene. La 10 septembrie 1947, Direcţia Poliţiei de Siguranţă îi stabileşte istoricului Gheorghe I. Brătianu „domiciliul forţat” în strada Popa Chiţu, nr. 26, fiind totodată suspendat de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga”. Această situaţie ia sfârşit în noaptea de 5-6 mai 1950, când este arestat şi ridicat de la domiciliu. A fost îmbarcat, în curtea Ministerului de Interne, în duba nr. 16968, împreună cu alte 15 personalităţi, printre care Constantin Bebe Brătianu, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu, Gheorghe Tătărescu, C.C. Giurescu, Pantelimon Halippa şi transferat la Penitenciarul Principal Sighet, unde ajunge la 7 mai 1950. Moare după trei ani de detenţie la vârsta de 55 de ani. Istoric de vocaţie, cu lucrări de sinteză românească şi europeană, Gheorghe I. Brătianu nu a ocupat nici un post guvernamental. Întreaga lui carieră a fost caracterizată ca o „pendulare între datoria civică şi exigenţele disciplinei istorice” (Alexandru Zub), între „vocaţia istoriei şi tentaţiile vieţii politice” (Victor Spinei). El se înscrie în tradiţia istoricilor implicaţi activ în viaţa cetăţii, convins fiind de faptul că între activitatea politică şi activitatea ştiinţifică nu există incompatibilitate, mai ales dacă ele sunt practicate cu bun simţ. Aşa după cum afirma în 1942, istoricul este şi om al cetăţii, având obligaţii faţă de aceasta, în momente dificile şi nu numai: „fără a se abate o clipă de la obiectivitatea, care este condiţiunea esenţială a ştiinţei, istoricul are mai presus de aceasta de menţinut şi întărit o conştiinţă”. AUTOR: prof. Marius Voinaghi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei SURSA: Revista "Caietele Bratianu", nr.2 , editata de Societatea Academica "Gheorghe I. Bratianu", filiala Sighet. Informatii suplimentare despre Societatea Academica "Gheorghe I. Bratianu", filiala Sighet, gasiti pe site-ul: www.bratianu-sighet.ro Revista CAIETELE BRATIANU are 102 de pagini, costa 12 lei si poate fi cumparata de la Memorialul Victimelor Comunsimului si al Rezistentei din Sighet. Coperta, intro si cuprinsul revistei CAIETELE BRATIANU pot fi vizualizate AICI.
|
