logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Sighet: nume dacic, slav sau maghiar? PDF Imprimare Email 12919 Afişări
Scris de Teofil Ivanciuc   
Duminică, 30 Octombrie 2011 16:47
Motto: „Explicarea originii cuvintelor, ca şi interpretarea viselor, se face după cum îl taie capul pe fiecare” (Sfântul Augustin).
 
De când ţin minte am ştiut că Sighetul este o insulă. Când eram mic, prin spatele grădinii casei părinteşti de pe strada M. Kogălniceanu, se târâia un firicel de apă temporar, numit de noi “şanţ”, care până prin anii ’60 constituia un braţ permanent al Tisei, braţ ce pornea din Cămara, trecând prin zona gării, a Palatului Cultural, str. Pintea Viteazu, apoi tăind grădinile ajungea pe N. Grigorescu de unde reintra în Tisa. Deci, tot nordul oraşului se afla atunci pe o insulă, şi nimeni nu-şi bătea capul cu asta. La finele anilor ’80, participând la cercetările ce au dus la identificarea primelor aşezări paleolitice din Maramureş, am descoperit galeţi de cuarţit (tipici aluviunilor Tisei, dar nu şi ai Izei) sub dealul Dobăieş, înţelegând că Tisa a curs la un moment dat pe sub acesta, unindu-se cu Iza lângă Muzeul Satului.
 Între timp s-a cunoscut apogeul pseudodacismului, curent istoriografic rămas la modă şi diferit de dacism (care este strict ştiinţific), ce proclama 2050 de ani de centralism statal dac, Clujul devenind Napoca, Turnu Severin, Drobeta (cum sună Paris-Lutetia sau Budapesta-Aquincum?!), continuitatea neîntreruptă ajungând literă de lege, chiar în locurile unde datele arheologice nu dovedesc una ca asta etc. Astfel, prin anii ’80 am citit că numele Sighet nu vine de la maghiarul „sziget”-insulă, ci din limba dacică („zeget”-fortificaţie), această interpretare etimologică devenind azi cvasioficială.
 
Adepţii originii maghiare
 
În general, se consideră că numele Sighet (cu vechile sale variante Zygeth-1326, Zyget- 1334, Sihota- 1404, Sziget- 1407, Seketi- 1713 etc.) este de origine maghiară („sziget”-insulă), slavă („sihot”- târg) sau dacică („zeget”). Există şi două forme dialectale, adică Marmadzău şi Sâd’it’i. Încă în 1783 C. Gottlieb von Windisch afirma că „Szigeth sau Sihot este un oraş de coroană care în latină se numeşte peninsula”. Apoi Fényes Elek (în 1851) aminteşte că „Szigeth este numit în română Szigit, în ruteană Szihot”. Cunoscuţii lingvişti români V. Bogrea, T. Papahagi, N. Drăganu, I. Iordan sau E. Petrovici, istoricul A. Filipaşcu, istoricul de artă I.D. Ştefănescu şi mulţi alţii, consideră că etimonul Sighetului provine din maghiarul „sziget”.
 
 
Parau din sec. XX
 
 
Erorile fanilor originii „traco-dacice
 
” În 1976, Mihai Marina (în „Sighetul-Cetate a dacilor şi aşezare a românilor”, „Magazin istoric”, X, nr. 12) afirmă că „aşezarea traco-dacică de pe Solovan dă numele oraşului” topicul provenind de la „zigethes” –localitate întărită cu palisadă. Pe urmele sale a luat-o apoi Nuţu Roşca („Onomastica din Valea Izei”, 2004). În esenţă, acesta spune că: „Oamenii care au construit aşezarea fortificată Solovan sunt strămoşii gintei române de pe acest pământ. Cei care cred că e insulă n-au cunoscut bine realităţile de la faţa locului. Oraşul nu a avut niciodată înfăţişarea unei insule nefiind înconjurat de ape, ci este vorba de o confluenţă. Când au venit ungurii oraşul era românesc, centru voievodal. Sighetul n-a fost o aşezare care să aştepte venirea ungurilor pentru a o numi cu un cuvânt din limba lor, şi care semantic nu corespunde realităţii. Rigorile ştiinţifice ale toponimiei moderne exclud varianta „sziget”. Numele a fost dat de daci pentru marea cetate dacică de pe Solovan, atestând continuitatea multimilenară neîntreruptă a neamului românesc” etc.
 Un alt exponent (mai sunt Alexandru Pele şi mulţi alţii) al acestui curent este Mihai Dăncuş, care în mai toate cărţile sale vorbeşte despre rădăcina „Zeget”, continuitatea neînreruptă de la „geto-dacii” (!) din sec. VII-VI î. Cr. până în mileniul I (ceea ce nu s-a dovedit în vreun fel), despre Dealul Cetăţii cu o cetate traco-dacică (!) ce stă pavăză aşezării (stereotipie neadevărată de care sunt pline mediile de informare) şi despre piesele din perioada traco-dacică (!) găsite de R. Popa în săpăturile de la biserica reformată din Sighet.
 În plină epocă pseudodacistă, cel mai important arheolog al Maramureşului (Radu Popa, în „Observaţii privind vechimea şi semnificaţia ca izvor istoric a unor toponime maramureşene”, „Marmaţia”, 3, 1977) a continuat să susţină că topicul Sighet este de origine maghiară: „Sighetul a fost întemeiat către 1300 în „insula” (maghiar –„sziget”) dintre Tisa, Iza şi Ronişoara. Topografic şi toponimic nu a moştenit o aşezare anterioară.” În ce-i priveşte pe exponenţii variantei „zeget-zigethes”, aceştia fac afirmaţii hazardate.
 
 
Poduri la Sighet, sec. XVII-lea
 
În primul rând, ei se referă la aşezarea de pe Dealul Cetăţii ca la o aşezare dacică (sau „traco-dacică”), ceea ce nu este adevărat: tracii-s traci, iar dacii sunt daci. Autorul săpăturilor arheologice de pe dealul respectiv, Kurt Horedt, a dovedit (v. „Aşezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmaţiei”, 1966) că aşezarea a fost locuită de purtătorii culturii Gáva, cultură hallstattiană timpurie răspândită în NV României, Ungaria, Slovacia, Republica Moldova şi Ucraina. 
 Cultura tracică Gáva-Holygradi a fost activă între anii 1100-1000 î. Cr., în timp ce despre dacii intracarpatici nu se poate vorbi decât după anul 400 î.Cr.! Dacă românii din secolul XIV şi cei de azi sunt unul şi acelaşi neam, nu la fel stă situaţia în cazul tracilor şi al dacilor (care sunt urmaşi ai primilor în aceeaşi măsură ca şi bulgarii).
 Privitor la fragmentele ceramice descoperite la biserica reformată din Sighet, acestea aparţin finelor epocii bronzului-începutului hallstattului, adică sunt din secolele XII-XI î.Cr., şi desigur, n-au de-a face absolut nimic cu dacii (v. interviul lui Radu Popa din ziarul „Pentru Socialism”, nr. 8642, 1983, sau C. Kacso- „Noi descoperiri Suciu de Sus şi Lăpuş în nordul Transilvaniei”, „Marmaţia”, 7, nr. 1, 2003).
 În legătură cu descoperirile de monede celto-dacice şi romane de pe teritoriul Sighetului, deşi numeroase şi întinse între secolele III-II î.Cr.- II-IV d.Cr., acestea nu se leagă deocamdată de nici o locuire sigură, cât timp, pe teritoriul Sighetului nu s-a descoperit până azi nici măcar un singur ciob dacic (deşi doar cercetările din ultimele trei decenii au descoperit în regiune peste 30 de aşezări arheologice din toate epocile). Pe malul nordic al Tisei, la Slatina şi Biserica Albă se află în schimb două importante cetăţi celto-dacice, locuite din secolul IV î.Cr. până în primul veac al erei creştine, cea de-a doua fiind puternic fortificată cu val placat cu piatră, palisadă şi turn de apărare. De ce la Sighet nu s-a găsit nimic? Ori urmele antice au fost spălate de inundaţii, ori nu s-a locuit aici în acea epocă (deşi pare-se că triunghiul Cuza Vodă-biserica reformată-cartierul Traian ar fi putut întruni condiţii pentru o aşezare civilă, şi mai avem descoperirile monetare), fie probele în acest sens vor ieşi la iveală cândva, poate pe dealurile din apropiere... Discutând cu echipa de arheologi a Muzeului Judeţean Baia Mare, am conchis că probabil doar malul nordic al Tisei a fost fortificat de daci (Biserica Albă fiind centrul de putere local), pe malul sudic fiinţând doar aşezări civile şi temporare (precum Onceşti). Deci, numele oraşului ca cetate dacică n-are deocamdată nici o bază ştiinţifică (mai ales că nu există continuitate dovedită în regiune pentru secolele IX-VIII î. Cr. respectiv VI d.Cr.). Şi chiar de s-ar găsi în viitor urmele acestei cetăţi, acest lucru n-ajunge, dacă nu se poate dovedi vieţuirea umană în perioadele rămase „albe”. Provenienţa topicului Sighet din slavicul „sihot” considerăm că rămâne plauzibil, văzând frecvenţa ridicată a toponimelor slave din Maramureş, şi cunoscând documentul din 1404, în care oraşul este numit de către români „Sihota” (vezi articolul „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului” pe acest site), dar acest lucru trebuie probat prin săpături arheologice care să suplimenteze dovezile în acest sens.
 
 
Sighet, 1773 
 
Date cartografice şi geomorfologice
 
Rămâne probabil ca numele oraşului să provină din maghiarul „sziget”, nume dat de cei care l-au înfiinţat la finele secolului XIII, iar cei ce afirmă că la Sighet n-a fost niciodată o insulă greşesc, dovadă stând izvoarele cartografice şi studiile geomorfologice. Astfel, pe una dintre primele hărţi cunoscute, datată la finele secolului XVIII, se vede cum prin centru, de la est la vest, trece un pârâu- de fapt un braţ al Izei, traversat de nu mai puţin de cinci poduri. Acest pârâu (canalizat apoi) este reprezentat într-o gravură datată pe la 1860, cât şi într-o fotografie de la începutul secolului XX. Pe harta iozefină întocmită înainte de 1773, apar în zona vestică a oraşului nu mai puţin de şapte braţe active sau moarte, cinci ale Izei şi două ale Tisei. Alte două hărţi, de la începutul secolului XX, prezintă două braţe importante, unul al Izei (rămas până la al doilea război mondial în zona Eminescu-Eroilor-Zimbrului) iar celălalt al Tisei („şanţul” despre care am vorbit la început). Despre faptul că părţi ale Sighetului au fost insule au scris mulţi. Îi amintim doar pe geografii I. Dermer , I. Marin , geologul S. Năstăseanu etc. Geomorfologul I. Stan observă că „depunerile de material aluvial adus de Tisa şi afluenţii săi au înălţat patul albiei, producând o puternică despletire a cursului în braţe secundare. În zona Sighetului, unele braţe se adâncesc în fruntea uriaşului con de depunere al Izei pe care este, de fapt, aşezată şi cea mai mare parte a oraşului” (v. „Depresiunea Maramureş. Studiu fizico-geografic”, mss., 1988). Faptul că în vechime apele au fost mult mai mari şi Maramureşul a fost mult mai umed este arhicunoscut. Cităm din Radu Popa („Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea”, 1970): „modificarea regimului apelor din regiune care în evul mediu erau mai mari, se datorează despăduririlor iniţiate în sec. XVIII. Albiile late de 1-200 m, cu prundişuri sterile, sunt opera epocii moderne. Faţă de sec. XIV, au dispărut multe zone umede, izvoare, mlaştini. Solul maramureşean este mai uscat decât cu câteva veacuri în urmă”. Desigur că unii cititori ştiu despre puternicele izvoare de terasă ale Tisei din amonte de Balta lui Mureşan respectiv de Podul Istoric, secate în anii ’80, sau despre Iza pe care circulau bărci de agrement la Grădina Morii, în perioada interbelică. E greu de imaginat, văzând dimensiunile Tisei de azi (care continuă să scadă ca debit mediu, la fel ca şi Iza), că pe aceasta au plutit corăbii, inclusiv cu pânze (!) nu numai plute, şi că Sighetul a avut la Cămara un port atestat în 1553, a cărui activitate s-a redus masiv după apariţia căii ferate la 1872, dispărând total după 1920. Datorită apelor mari şi imprevizibile, toate aşezările vechi autohtone au fost stabilite pe văi laterale sau terase înalte. Din acest motiv, Sighetul (care nu a respectat regula), a fost lovit de multe inundaţii. Prima pe care o ştim are loc la 1738, urmată de cele din 1742 („potopul cel mare”, 1747, 1775 (când toate străzile s-au transformat în râuri şi lacuri), 1778, 1782 (când Maramureşul „semăna cu o mare”) etc. Inundaţiile în cauză au fost provocate atât de precipitaţiile abundente din unii ani, cât şi de despăduririle necontrolate, de urmările microperioadei glaciare din secolul XVIII cât şi de diferenţa foarte mică de nivel între cursurile Tisei, Izei şi vatra oraşului vechi, vechea „insulă”, sub formă de barcă, fiind alungită est- vest, între biserică şi zona Pompieri de azi, locul cel mai uscat din microdepresiunea Sighet, unde s-a stabilit inima oraşului. Este foarte plauzibil că odinioară cel mai sudic braţ al Tisei se revărsa în cel mai nordic braţ al Izei, încercuind complet vatra veche a oraşului.
 
Alte „insule” şi sensuri referenţiale
 
Cealaltă aşezare cu acelaşi nume din spaţiul intracarpatic, Sighetu Silvaniei, atestată la 1466 ca „Zygeth” şi denumită în maghiară Szilágysziget adică „Insula Sălajului”, este plasată între (fostele) braţe ale pârâului Crasna la confluenţa cu Zalăul. În sudul Ardealului, în Haţeg (zonă ce seamănă foarte bine cu Maramureşul), se află un vechi sat românesc intitulat Ostrov (atestat la 1360 sub numele „Oztro”), situat pe Râul Mare, la ieşirea din munte. „Numele sugerează că la un moment dat aşezarea a fost înconjurată de două braţe ale râului” spune Radu Popa (în „La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului”, 1988), lămurind astfel poate de ce Sighetul nostru nu s-a numit şi el ostrov- adică pentru că n-a fost botezat de români, ci de către maghiari! În România, din aceeaşi familie probabilă de nume fac parte aşezările Sig, Seghişte, Sighiştel, Sigmir poate chiar Sighişoara etc. În Ungaria se află un alt Sighet („Zyget” în actele medievale) şi anume, Szigetvár, locul unei renumite cetăţi situate pe o insulă. Tot în Ungaria se află şi satele Szigethalom, Tiszasziget oraşul Szeged (aflat la confluenţa Mureşului cu Tisa) etc. Aici este timpul să spunem că unii etimologi consideră că numele Szeged vine de la vechiul termen maghiar „szeg”, care înseamnă peninsulă sau unghi. În aceeaşi limbă, cuvântul „félsziget” se traduce prin peninsulă. Ori, Sighetul nostru, chiar dacă nu mai este azi o insulă, continuă să fie cert o peninsulă situată între Tisa şi Iza. Un Siget in der Wart, sat maghiar, se află în Austria pe graniţa cu Ungaria, în Voivodina sârbească pe frontiera cu România se află un alt sat numit Siget etc. Extinzând verificările, găsim în sudul Ciprului satul Zygi, iar Strabo vorbeşte despre poporul Zygii din nordul Caucazului, numitorul comun în ambele cazuri fiind apartenenţa la aceeaşi familie indo-europeană din care fac parte în fond şi românii. Mai amintim un topic publicat de I. Mihalyi de Apşa (în „Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV”, 1900): în hotărnicia cnezatului Bogdăneştilor dată în 1411, se înşiră locurile de la defileul Surduc (Bârsana) spre est, ajungându-se la pădurea Sigeth, apoi la vf. Arbori şi hotarul Ronei. Adică, pădurea respectivă are acelaşi nume cu care apare Sighetul la 1406 şi în alte ocazii ulterioare. Lopata de lemn utilizată odinioară de moroşeni pentru vânturat grânele se numeşte „sid’eşcă” (cu variantele sighetcă, sidească, sid’etcă, şudeşcă, sig’eşcă etc.). În limbile rusă, cehă, estonă, suedeză păstrăvul coregon se numeşte „sig” sau „sikar”. Să fie oare vorba în cazul nostru despre un topic indo-european semnificând acelaşi lucru (coregonul nu trăieşte azi în Maramureş dar poate a existat odinioară) sau despre regele salmonidelor maramureşene, lostriţa? În fine, termenul dacic „zeget-zegethis” din Sarmisegetuza este interpretat de I.I. Russu ca şi „cetate, localitate, incintă, palisadă” (termen ce ar proveni din indo-europeanul „gegh”-adică creangă, stâlp, deşi tot el susţine în acelaşi timp că în România nu există toponime vechi autohtone, teză cu care nu suntem de acord), dar J. Van der Gheyn crede că înseamnă „curgerea apei” (din sanscritul „sarj”), iar W. Tomaschek că este vorba despre „lumea vieţii” (din sanscritul „jagat”). Nici renumitul lingvist Sorin Paliga (în „Thracian terms for township and fortress, and related place-names” publicat în „World Archaeology”, nr. 19, 1, 1987), nu include termenul „zeget” pe lista cuvintelor autohtone semnificând „localitate” sau „fortăreaţă”. Din cele de mai sus rezultă totuşi cu nu putem omite posibilitatea ca etimonul Sighet să aibă o origine indo-europeană, dar cu alt sens decât „cetate” (posibil moştenit chiar pe o filieră dacică, asta dacă se va dovedi continuitatea vieţuirii umane în zonă).
 
Concluzii 
 
1. Nu există nici o dovadă că la Sighet ar exista urmele unei cetăţi dacice, deci nu se poate susţine că numele aşezării provine din traco-dacicul „zeget-zegethis” ca „fortificaţie” (mai ales că pentru acest radical există mai multe traduceri diferite).
 
2. Dacă la origini oraşul a fost loc de târg pentru localnici, botezat cu topicul de origine slavonă „Sihot” (Sihota), doar cercetările arheologice o vor putea lămuri.
 
3. În acest moment (lingvistica, ca şi istoria, sunt ştiinţe de multe ori relative) nimic nu ne împiedică să afirmăm că numele studiat provine din limba maghiară: fie din „sziget” (insulă- vezi dovezile că oraşul a fost situat pe un adevărat arhipelag în evul mediu), fie din „félsziget” (peninsulă), ambele fiind realităţi ale locului. Pentru depistarea cursurilor precise ale braţelor Izei şi Tisei la finele secolului XIII (când coloniştii au fondat Sighetul), trebuie efectuate foraje sau săpături urmate de datări prin metodele carbonului radioactiv C14, potasiului-argon 40, termoluminiscenţei optice, palinologiei etc. Aşa se va lămuri dacă atunci oraşul se afla pe o insulă (ce ar fi putut contribui la apărarea acestuia în faţa românilor ce-l înconjurau pe toate părţile, lămurindu-se astfel şi temeiul stabilirii aşezării într-un asemenea loc nepropice unui habitat medieval) sau pe o peninsulă.
 
4. Atât în maghiară cât şi în sanscrită (şi alte limbi indo-europene), rădăcinile „sig”-„szeg”-„sarj”au sensuri referenţiale apropiate, referindu-se la mediul acvatic („insulă”, „peninsulă”, „apă” sau „peşte”), ceea ce duce la ipoteza că, dacă se va dovedi cert o continuitate neîntreruptă a vieţuirii umane în zonă, s-ar putea accepta şi varianta preluării-traducerii de către coloniştii ce au înfiinţat oraşul, a unui nume autohton existent deja şi care definea un teritoriu umed.
 
AUTOR: TEOFIL IVANCIUC
www.sighet-online.ro 

Share
Ultima actualizare Miercuri, 02 Noiembrie 2011 18:36
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Vremea


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact