logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului PDF Imprimare Email 6071 Afişări
Scris de Teofil Ivanciuc   
Duminică, 25 Septembrie 2011 08:08
Până acum, publicaţiile ştiinţifice (ca cele editate de Academia Română) au considerat că mai veche atestare a Sighetului e cea din 1334, lucru susţinut şi de către subsemnatul, oraşul nefiind cuprins în privilegiul acordat la 1329 oraşelor maramureşene.
În urmă cu câteva luni, am identificat însă într-un fond arhivistic din Cluj, un act datat în luna mai 1326 care schimbă o parte importantă din istoria Maramureşului.
În acest privilegiu (de fapt sunt două, cuprinse într-o singură reconfirmare), arhiepiscopul Boleszló de Esztergom, confirmă preoţii enoriaşi din cele cinci oraşe maramureşene în dreptul lor de a strânge zeciuiala şi în dreptul lor arhidiaconal pe care îl exercită „din vechime”, ordonând ca „nimeni să nu îndrăznească să-i tulbure în drepturile lor, sub pedeapsa excomunicării”.
Actul este adeverit trei zile mai târziu şi de regele Carol Robert, acesta amintindu-i nominal pe preoţi, adică pe „Ioan de Sighet, Laurenţiu de Câmpulung, Benedict de Teceu, George de Visk şi George de Hust”.

Istoriografia problemei

Unul dintre primii istorici care s-a ocupat de atestarea oraşelor regale maramureşene a fost A. Lampe, care a publicat o istorie a bisericii reformate în 1728. Acesta spune că patru dintre oraşele de coroană au primit privilegii de la Carol la 1329, iar Sighetul, prin intermediul lui Benedict, sub regele Ludovic (adică la 1352).
Wenzel Gusztáv, în prima istorie tipărită a Maramureşului (1857) susţine acelaşi lucru. Şi Csánky Dezső, Szilágyi István şi Ioan Mihalyi de Apşa susţin în studiile publicate în suplimentul revistei „Századok”, cu ocazia adunării generale a Societăţii istorice maghiare de la Sighet din 1889, că Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung sunt atestate la 1329, iar Sighetul la 1352. 
În aceeaşi revistă, cu acelaşi prilej, Márki Sándor descrie vizita sa la arhiva de la Teceu, unde nu a găsit însă actul cel mai vechi, datat 1326. „Cu toate acestea, dr. Csanki a făcut un extras din document de la dr. Szilágyi, care a împrumutat actul în vederea cercetării”. Potrivit lui Márki, e vorba despre „arhiepiscopul Boleszló de Esztergom ce confirmă în 1326 preoţii enoriaşi din cele din 5 oraşe în dreptul lor de a strânge zeciuiala şi în dreptul lor arhidiaconal”. Se pare că Szilágyi a avut doar actul dat de Boleszló,  dar nu şi privilegiul carolin dat trei zile mai târziu. 
Textul de mai sus a fost preluat sporadic de unii cercetători, mai recent de Benedek András în 1999 şi de Mihai Dăncuş în 2006 în albumul „Cât îi Maramureşu’,nu-i oraş ca Sighetu’”, acesta susţinând însă la pag. 143-144 că „Pallas Nagy Lexicona” este sursa primară a textului iar la pag. 154 că este vorba de fapt despre un „Emlékkönyv” publicat la Sighet în 1892, deşi la bibliografie (p. 158) introduce şi revista „Századok”, din care nu citează însă nimic!
Actul respectiv n-a fost văzut de nimeni cu excepţia lui Szilágyi care, suspect, nu l-a utilizat în nici o lucrare ştiinţifică, la fel cum n-au făcut-o nici Csánky sau Márki!
Aşa că restul istoricilor, circumspecţi (deşi mulţi ştiau despre menţinea din „Századok”), au continuat să utilizeze doar anii 1329 respectiv 1352, asta deşi, în „Schematismus venerabilis cleri almae dioecesis Szathmarinensis ad annum Jesu Christi 1864” sunt înşirate dijmele oraşelor maramureşene dintre anii 1333-1335,  registrul papal fiind republicat după două decenii şi în „Monumenta Vaticana Hungariae” (v. mai jos).
La 1900, I. Mihalyi de Apşa reeditează diploma din 1329, publică un act emis la Sighet în 1346 şi aminteşte doar de existenţa privilegiului oraşului de la 1352. 
În cartea sa din 1940, A. Filipaşcu crede că oraşul apare în acte la 1346 şi susţine că „teutonii au zidit în stil bizantin biserica din Sighet, unde preoţii români uniţi cu Roma oficiau după ritul slavonesc”(!?), că apoi „Ludovic desfiinţează serviciul răsăritean catolic de la biserica din Sighet, pe care o cedează oaspeţilor romano-catolici” (!?) şi că „oraşul înainte de secolul XIV nu era locuit, dar servea de loc de adunări şi târguri”. 
R. Popa credea în 1970 că Sighetul pare mai recent ca restul oraşelor regale, înfiinţate între 1272 şi 1299, datând „de la începutul secolului XIV”, amintind de dijmele papale din 1334, de primul act dat în oraş la 1349 şi de privilegiul din 1352. 
Săpăturile efectuate de acesta în 1982 la vechea biserică reformată n-au dus la rezultate decisive, astfel că datarea lăcaşului, lămurirea originilor acestuia- dacă a fost iniţial ortodox sau nu şi, posibil, identificarea începuturilor oraşului pe singura cale rămasă (datorită absenţei documentelor)- cea arheologică, trebuie să mai aştepte. Dar despre biserica reformată şi semnificaţia numelui Sighet, voi reveni într-un alt material. 
Ne mai oprim doar la M. Diaconescu, care în 1999 opina că Sighetul ar putea fi mai vechi decât restul oraşelor (existente deja la finele secolului XIII) dar că probabil nu a fost întemeiat de oaspeţii germani, ci de autohtoni. 
Apoi, în 2011, am identificat actul de la 1326 în care este menţionat Sighetul.
Actele păstrate pentru secolele XIV-XVII, dovedesc că oraşul a fost regal, iniţial saxon şi maghiar, apoi majoritar maghiar. Singurul act păstrat, emis în oraş de români, pentru români, fără implicarea în vreun fel a autorităţilor regale, este cel de la 1404, scris în slavonă şi datat după calendarul ortodox (toate celelalte acte emise la Sighet fiind în latină şi datate după tipicul catolic): „ 6912, luna mai în prima zi”. Da, acest act a fost emis de o adunare a cnezilor, doar că n-a fost cunoscut  de Mihalyi şi Filipaşcu! Următorul document de acest tip apare abia la „24 mai 1593”, este scris în română (!) şi este emis probabil la Budeşti. Singurul român cetăţean al Sighetului menţionat în perioada medievală clasică, este Mihai Ştibor, giuleştean de origine, dar doar după mamă. 
În ce priveşte documentul de la 1349 dat de voievodul Ioan la Sighet (vezi mai jos) ceea ce i-a făcut pe unii să declare oraşul „capitală voievodală”, trebuie specificat că: 1. Actul este redactat de voievod împreună cu „apropiatul şi fidelul” magistrului Andreas Lackfy, ambii emitenţi acţionând la comanda expresă a regelui maghiar. 2. Sighetul nu a fost locul adunării cnezilor, pentru că actul spune doar : „am mers în Maramureş, la sus-zisele sate, şi chemând pe toţi cnejii pomenitei ţări, am trecut şi am dat în stăpânire sus-zisele sate”. 3. Voievodul Ioan locuia de fapt la Rozavlea („satul voievodului Ioan”, cum este amintit în trei diplome din 1373 şi 1430) şi nu în oraş, la fel cum Balc şi Drag au locuit la Tiszabecs (în Sătmarul din Ungaria de azi, vezi Popa, Lukinics etc.), având centre de influenţă în Nyalab, Ardud, Chioar şi mai apoi la Beltiug, nexistând nici o probă că au locuit la Sighet, chiar dacă au fost într-o perioadă voievozi şi comiţi ai Maramureşului!
Se cunoaşte un singur act emis la Sighet în 1388 „în prezenţa comitelui Drag”,la 1392 Balk şi Drag intră în posesia Sighetului şi a Hustului oraşul redevenind liber şi regesc în 1404. Nici un act (din cele 200 cunoscute!) nu menţionează explicit că drăgoşeştii au locuit în Maramureş (pentru Drăgoieştiul invocat de Filipaşcu nu există acte ce atestă aceasta), darmite la Sighet, după „repatrierea” din Moldova.
Este cert că voievozii, comiţii, vicecomiţii, juzii, pretorii şi nobilii români maramureşeni au fost prezenţi deseori în Sighet, unde participau la târguri, judecăţi, luarea deciziilor şi emiterea de acte, dar ei nu locuiau în oraş, ci în satele lor de baştină. 
Abia în secolul XVII avem români locuind în urbe, din secolul XVIII aceştia fiind suficient de numeroşi pentru a avea parohie, şi devenind majoritari abia după 1945!
Revenind, observăm că, exceptând o palidă menţiune la 1889, întreaga istoriografie maramureşeană de până la al doilea război mondial consideră oraşul ca fiind atestat la 1346, abia apoi datarea fiind „coborâtă” la 1334. 

O ipoteză tulburătoare

Sighetul la 1744
Înainte de a explica lipsa Sighetului din privilegiul de la 1329, deşi este primul (!) în actul din 1326, este necesară o retrospectivă a principalelor documente cunoscute.
Prima menţiune indirectă a coloniştilor în Maramureş datează din 19 februarie 1299, când regele Andrei III declară că episcopul de Agria a „sfinţit nişte locuri de cimitire în câteva sate aflate în Maramureş”. 
În 1300, oaspeţii sunt menţionaţi expres, când regele Andrei III preia „satul şi cetatea Visk”, „care este de cea mai mare trebuinţă pentru sprijinul populaţiilor sau oaspeţilor noştri adunaţi în Ţara Maramureşului”. 
În 1319 Laurenţiu fiul lui Luca, se „mută” la stăpânul său, comitele Nicolae Pok de Medieş, „în lupta oaspeţilor din Maramureş”. 
La 26 aprilie 1329 regele Carol Robert dă privilegii doar oraşelor Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung „ţinând seama de dovezile de credinţă ale credincioşilor noştri oaspeţi din Maramureş, saxoni şi unguri ...le hărăzim toate libertăţile de care se bucură şi oaspeţii noştri din Seleuş”. La punctul 10 se specifică: „aceste pământuri să nu aibă voie a le lua de la ei oamenii de nici un neam sau limbă”.
Datorită menţionării oaspeţilor din Seleuş (azi Vinogradovo), amintim că aceştia au primit privilegii identice cu cei din oraşele maramureşene în anul 1262, precedaţi de cei din Bereg la 1247 şi urmaţi fiind de coloniştii din Craia în 1272. Se presupune că oaspeţii maramureşeni au venit din aceste oraşe situate în proximitatea vestică, mai ales din Seleuş care este menţionat în actul carolin, şi care a fost dăruit la 1280 unui feudal, în pofida privilegiului său, fapt ce i-ar fi putut determina pe colonişti să-şi caute un alt teritoriu.
Între anii 1333-1335, cele cinci oraşe de coroană sunt menţionate pe lista dijmelor papale după cum urmează:
-Visk: 1333 şi 1335, datora papalităţii 2 mărci, apoi 48 groşi, preot Gregoriu. 
-Hust: 1333, 1334 şi 1335, datora 36, 24 respectiv 30 groşi, preot Gregoriu. 
-Sighet: 1334 şi 1335, datora 24 respectiv 48 groşi, preot Benedict.
-Teceu: 1334 şi 1335, datora 60 groşi, preot Benedict. 
-Câmpulung: 1334 şi 1335, datora 12 respectiv 6 groşi, preot Ioan.
Apoi menţiunile se înmulţesc, aşa că vom aminti doar emiterea unui act la Sighet la 21 sept. 1349 de către voievodul Maramureşului, Ioan, împreună cu vasalul magistrului Andrei Lackfy, Nicolae, fiul lui Petru, respectiv acordarea de către Ludovic de privilegii oraşului la 19 februarie 1352, la cererea parohului bisericii din Sighet, Benedict. 
De acum înainte, istoria Sighetul urmează un curs similar cu al celorlalte oraşe maramureşene, acesta devenind, cel mai târziu în 1385, capitala comitatului regal.
Revenind, trebuie dată o explicaţie faptului că, deşi amintit în 1326, Sighetul „dispare” în cel mai important moment, cel al privilegiului regal de la 1329, reapărând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la 1334.
Revăzând actele din 1300 (cetatea Visk era „de cea mai mare trebuinţă pentru sprijinul oaspeţilor noştri adunaţi în Ţara Maramureşului”), 1319 (când Laurenţiu se refugiază în Sătmar „în lupta oaspeţilor din Maramureş”) respectiv 1329 („dovezile de credinţă ale credincioşilor noştri oaspeţi” sau  „aceste pământuri să nu aibă voie a le lua de la ei oamenii de nici un neam sau limbă”), tragem concluzia că stabilirea coloniştilor în teritoriul locuit de români s-a făcut prin luptă. A nu se uita că marea aşezare românească de secol XII-XIII de la Valea Mare-Sighet, dispare „la începutul secolului al XIV-lea, tocmai în legătură cu întemeierea Sighetului de către oaspeţi” (Popa, op.cit.).
Lupte au mai fost în regiune, între anii 1312-1315, cînd adversarii lui Carol, Beke Borsa din Seleuş şi Ujhely din Ugocea, luptă împotriva partizanilor regelui, sau în 1323-1324, când are loc o campanie angevină în Moldova. Aşa se poate explica primul contact al unor maramureşeni (ulterior înnobilaţi) cu regalitatea (precum giuleştenii şi bârsăneştii), de partea căreia stau mai apoi chiar şi împotriva voievodului Bogdan.
Tot Popa remarcă că între anii 1327 şi 1343 nu apar în acte comiţi ai Maramureşului, după acest ultim an fiind prezenţi aici, vreme de aproape două decenii, membrii puternicei familii militare Lackfy (doi dintre ei, voievozi ai Transilvaniei sunt şi comiţi de Maramureş), ei construind şi cetatea Hust, menţionată la 1351.
În acest context plin de probleme, credem că românii maramureşeni s-au opus cu forţa armelor împotriva coloniştilor, distrugând Sighetul. Nu ar fi un caz singular.        
Actele cunoscute descriu dese conflicte ale românilor cu coloniştii, prelungite până târziu în secolul XV. Sighetul este incendiat de moldoveni înainte de 1406, înainte de 1472 (Bélay şi Mihalyi- „oraşele noastre au suferit multe incendieri şi devastări săvârşite de români şi alţi inamici” spune regele Matia) şi înainte de 1504, ultima dată moldovenii fiind aliaţi cu nobilii maramureşeni răsculaţi (actul la Diaconescu, 1997). 
Se pare că Sighetul nu este pomenit în privilegiul de la 1329 pentru că fusese distrus (posibil incendiat) de români. Dacă ar fi fost doar (re)ocupat de ei, acesta ori părţi ale teritoriului său ar fi fost ulterior revendicate de nobilii maramureşeni, cum s-a întâmplat de mai multe ori la Câmpulung, Teceu, mănăstirea Remeţi sau Hust- vezi Mihalyi (încă o posibilă dovadă că oraşul n-a fost iniţial românesc) . A se remarca, oraşul era extrem de vulnerabil fiind cel mai avansat punct al coloniştilor în amonte pe Tisa şi fiind înconjurat de sate autohtone.
Distrugerea are loc undeva  în intervalul mai 1326- aprilie 1329, iar situaţia revine treptat la normal abia în 1334 (la 1333 oraşul nu este menţionat, iar la 1334 dijma papală datorată este printre cele mai mici din regiune, un an mai târziu devenind deja egală cu cea din Teceu şi Visk). Este singurul argument logic care se poate impune.

Concluzii

Până la efectuarea de săpături arheologice sistematice în centrul Sighetului şi în cazul în care nu se mai descoperă alte acte inedite, reţinem următoarele concluzii:
-Sighetul, împreună cu Teceul şi Câmpulungul sunt menţionate pentru prima dată în luna mai a anului 1326, împreună cu preoţii lor, într-un dublu privilegiu dat de arhiepiscopul de Esztergom şi de regele Carol Robert, deci cu opt ani mai devreme decât se ştia până acum (1333-1334), Visk fiind menţionat în 1272 iar Hust la 1324.
-Coroborând puţinele informaţii oferite de documentele păstrate, rezultă că cea mai avansată colonie regală a epocii în regiune, cea de la Sighet, a fost probabil distrusă de românii maramureşeni, undeva între anii 1326-1329. 
-Revenirea coloniştilor aici s-a făcut treptat, ori cu ajutorul unor nobili maramureşeni fideli angevinilor sau prin forţa armelor regale, fie, mai plauzibil, datorită intervenţiei ambelor tabere.
-Actul de la 1326 este în curs de descifrare (fiind foarte degradat) şi traducere, după care va intra în circuitul ştiinţific .

Bibliografie selectivă

― Bélay Vilmos- Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől a XVIII század elejéig, Budapest, 1943.
― Diaconescu Marius- Biserica catolică din Maramureş în sec. XIII-XVI, în „Satu Mare. Studii şi comunicări”, XV-XVI, 1999.
― Diaconescu Marius- Răscoala nobililor maramureşeni din 1492, în "Nobilimea românească din Transilvania", Satu Mare, 1997.
― ***- D. I. R., seria C, Transilvania, I-IV, Bucureşti, 1951-1955.
― Fejér Georgius- Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Buda, tom VI, vol 2, 1830; tom VIII, vol. 3, 1832.
― Filipaşcu Alexandru- Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940.
― Hurmuzaki Eudoxiu de- Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. I, partea 1, Bucureşti, 1887.
― Iorga Nicolae- O mărturie din 1404 a celor mai vechi „moldoveni”, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, III, VI, Bucureşti, 1927.
― Lampe Adolpho- Historia Ecclesiae Reformatae in Hungaria et Transylvania, Trajecti ad Rhenum, 1728.
― Lukinics Imre, Gáldi László- Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941.
― Márki Sándor- A vármegyei bizottság jelentése, în suplimentul „Századok”, XXIII, Budapest, 1889.
― Mihalyi de Apşa Ioan- Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900.
― *** - Monumenta Vaticana Hungariae, seria 1, volum 1, Budapest, 1887.
― Popa Radu- Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970.
― *** - Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol. I, Hermannstadt, 1892.
― Wenzel Gusztáv- Árpádkori új okmánytár. Codex diplomaticus Arpadianus continuatus, VIII, Pest, 1870.
― Wenzel Gusztáv- Kritikai fejtegetések Máramaros megye tőrténetéhez, în „Magyar Akademiai Értesítő”, XVII, Pest, 1857.

AUTOR: Teofil Ivanciuc
 
Prima harta pe care apare Sighetul Tabula hungariae de Lazar Deak 1528
 

Share
Ultima actualizare Duminică, 25 Septembrie 2011 08:18
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact