Anotimpul tăcerii Trecem prin fiecare suflet, îl trecem în vedere Ne salutăm politicos şi trecem imediat la următorul. Îi închidem buzele şi ne închidem ochii, nu înainte de a ne întoarce capul ca nu cumva să ne oprim din paşi. În setea noastră de suflete, urmele noastre dispar şi cei rămaşi în spatele nostru şi al lor glas. Am dat drumul la mâini, fiindcă nu ştiam să le ţin. Acum mi-s inutile toate mâinile, Am lăsat în spate un suflet şi am uitat să-mi închid ochii iar acum sunt de neînchis. Distanţa nu ne depărtează când ştim că-n spatele nostru cresc suflete şi noi creştem în depărtarea lor.
Gândirea devine durere atunci când uităm cum este să uităm. Apoi, se face tăcere şi încep să ne doară toate gândurile.
|