Nu mă bat în piept că s-ar putea să nu sune. Absenţa oricărui ritm ar putea fi indiciul unui plin În care nu mai încape nici măcar o moleculă de aer. Golul sună, de vreme ce întotdeauna mai încape, Indiciul unui spaţiu care se vrea umplut. Oamenii plini cu oamenii goli se adună, devin pe jumătate plini, iar când se despart îşi ia fiecare goliciunea înapoi, aşa e înţelegerea. Primii un pic mai goli, restul un pic mai plini, dar nimeni întreg. Unele jumătaţi îşi dau mâinile în speranţa că nu vor rămâne ele însele. Alte jumătăţi şi le ascund.
Puţini dintre cei întregi nicidecum vor să rişte, de aceea îşi apleacă capul pentru a-şi învinge ispita de aş-i pierde o jumătate. Şi nu sunt deloc egoişti pentru că atunci când îşi ridică capul, ei doar îşi caută întregul.
|