Pentru că în ultima vreme am auzit destul de des pronunţându-se, un anumit cuvânt, poate prea des, am ales să scriu despre acel cuvânt găsit într-un mesaj. Şi nu pentru a accepta o oarecare provocare, ci pentru că a venit de la sine. Citind şi vorbind.

Dintru început voi pleca de la o premisă simplă. Nu cred în despărţiri. Şi nu pentru că ochii mi-ar fi ţinuţi să nu văd şi să înţeleg ce e în jurul meu, fără a-mi atribui puteri supranaturale de percepere a simplei realităţi, ci pentru că în fond ele nu există. Ce e o despărţire? Un final de relaţie ar spune unii. Le dau dreptate. Alţii s-ar gândi la o fiinţă nouă în raport cu cea veche fiind acelaşi om... maturizare. Sunt de acord şi cu ei. Însă tind să cred folosind cuvintele mele şi o muză că despărţirea e mai mult decât un sfârşit de o anumită relaţie şi deschiderea ochilor când destinul îţi dă gingaş o palmă. E cumva imposibilă prin ea însăşi. Pentru că şi ruperea unei relaţii într-un mod brut, furtunos, fără cale de întoarcere şi cu metafore pline de venin nu e o despărţire totală. Parte din el/ea îţi va fi mereu în suflet din varii motive.

A fost primul sau prima în diverse ipostaze, a fost mai mult decât sperai să întâlneşti şi totuşi nu the one, a fost o persoană cu o concepţie prea simplă despre viaţa asta.... fără a jigni pe nimeni, dar totuşi prin a fost înseamnă că te-a marcat, te-a influenţat într-un mod aparte şi unic. Şi prin asta rămâne în al tău suflet chiar dacă respectul a pierit într-un neant abisal. Da, e o imposibilă întoarcere la mitul fericirii din Eden înainte de căderea în păcat. Atât timp cât în cv-ul fiecăruia apare "un fost/o fosta" înseamnă că am trăit. Şi nu am trăit în van. Ce e cu adevărat interesant e perioada de după. Imediată. Când nori încărcaţi de furtună, nelinişte, durere şi orbire sufletească în a nu mai vedea dincolo de ei, de nori.... fac ce vor din viaţa noastră. Suntem şi neputincioşi în faţa destinului, glasul nostru a răguşit, plămânii tind să cedeze şi doar lacrimi pe obraz. Plângi, plângi şi iarăşi plângi. Pentru că e uman şi firesc. Şi nimic din ce e omenesc nu ne este necunoscut. Spargi şi o vază într-un moment de furie, de răzvrătire sau de ce nu, într-unul de ridicare din ţărână. Unii cântă că trebuie să fie o viaţă bună în mod obligatoriu.... depinde ce înţeleg ei prin bună. Dar ştiu sigur că ridicarea vine din noi. E o forţă necunoscută a divinului din noi ce nu moare niciodată, ce ne redă adevăratul chip şi în faţa celor care îşi arogă dreptul de a fi interpreţii noştri.

 Nimeni nu mă cunoaşte mai bine decât El, Creatorul meu şi eu... sinele meu e cunoscut parţial sau total însă cel mai complet doar de mine. Şi viaţă există după separarea unor drumuri. Pentru că doar prezentul deţine cheia de interpretare a trecutului şi a viitorului. Pentru că indiferent de toate privim cu dor către trecut, cu dorinţă şi speranţă către viitor şi prezentul trece pe lângă noi. Pragmatic ce contează e clipa pe care oricum nu o poţi cuprinde şi acea clipă e cea de acum. Ai ales un drum diferit, e crezul tău, e viaţa ta în care tu alături de ceilalţi ai acelaşi drept la fericire. Egal cu al tuturor. Trebuie doar să lupţi pentru a ta, să o dăruieşti, să o primeşti şi să o păstrezi. Pentru că acele clipe simple vor fi cele ce au contat în a ta viaţă. Iar faţă de sine despărţirea e cu atât mai imposibilă cu cât ne analizăm. Deoarece tot tu rămâi cu vise, cu speranţe, cu frământări într-o căutare. A ta, a celui/celei special/e. Cause this is it.... imposibila despărţire.

 Sursa: Alexandrulucian.blogspot.com