De regulă sfinţii în calendarul Bisericii au ca dată de pomenire ziua trecerii lor la Domnul, dies natalis – o zi considerată a naşterii la viaţa cea adevărată, o zi de bucurie pentru ei deoarece se întâlnesc faţă către faţă cu Domnul nostru Iisus Hristos.

 

Sfântul acestei zile am putea spune că face excepţie de la această regulă pentru că Biserica Ortodoxă a rânduit spre pomenirea sa mai multe zile de prăznuire datorită rolului său în istoria mânturii. În această zi de 24 iunie este sărbătorită naşterea sa, pe care o găsim relatată pe larg în cea de a treia evanghelie canonică, în prima scriere a Sfântului Evanghelist Luca. Fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei, amândoi fiind descendenţi din seminţiile lui Israel, Elisabeta fiind rudenie cu Maica Domnului, a fost rodul rugăciunii lor. Icoana acestei zile ne prezintă scena naşterii sale, un moment de bucurie pentru orice familie, credinţa de atunci şi păstrată privind copiii – rodul dragostei dintre cei doi soţi ca fiind o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Dar totodată reţine şi o umbră. Aceea a necredinţei preotului Zaharia, o necredinţă ce a primit şi un semn văzut, acel al muţeniei. O îndoială ce am putea spune firească dat fiind faptul că tot Sfânta Scriptură „nu aveau niciun copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor” (Luca I, 7). Şi totuşi vestea aceasta, că va avea fiu, a primit-o în timpul serviciului divin din templu de la îngerul Domnului, arhanghelul Gavriil. „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată, şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt” (Luca I, 13-15). Iar lucrul acesta întocmai s-a întâmplat.

 

Muţenia preotului Zaharia a fost evidentă în cele 9 luni până la naşterea pruncului, la vizita Maicii Domnului la rudenia sa Elisabeta pruncul a săltat în pântecele mamei sale, iar ea, Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt (Luca I, 41). În privinţa numelui pentru prunc ne mărturiseşte Sfânta Scriptură că a fost o controversă deoarece cei ce l-au tăiat împrejur conform ritualului iudaic vroiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui său însă părinţii, Elisabeta prin viu grai iar Zaharia prin scris au confirmat cele spuse de arhanghelul Gavriil, numele de Ioan ce înseamnă darul lui Dumnezeu.

 

Pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie se încheie cu proorocia preotului Zaharia în care este preaslăvit Dumnezeu, amintite unele din făgăduinţele Sale şi a vorbit despre rolul pruncului Ioan: „prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor” (Luca I, 76-77). Sfântului Ioan cel a cărei naştere este astăzi sărbătorită îi sunt atribuite două apelative: Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. El este ultimul dintre proorocii Vechiului Testament fiind cel ce face legătura din Primul şi Al doilea Legământ, el arătându-l pe Mântuitorul Hristos prin cuvintele „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29). Profeţit şi în Vechiul Testament de ceilalţi prooroci Sfântul Ioan Botezătorul ne oferă şi astăzi un model de vieţuire. Prin faptul că este văzut ca rod al rugăciunii părinţilor săi, prin întreaga sa viaţa ce a împlinit cele spuse de arhanghelul Gavriil viaţa sa este un exemplu de sfinţenie. Însuşi Mântuitorul Hristos l-a numit cel mai mare om născut dintre femei (Matei XI, 11) nu pentru că ar fi fost rudenia sa, ci pentru că prin faptele sale Sfântul Ioan Botezătorul şi-a câştigat acest renume. Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei l-a portretizat în următoarele cuvinte: „îmbrăcămintea lui era din păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui erau lăcuste şi miere sălbatică” (Matei III, 4). Smerenia sa este şi ea exprimată în următoarele cuvinte: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea” (Matei III, 11).

 

Vechimea acestei sărbători din secolele IV-V ne arată cinstea de care se bucura Sfântul Ioan Botezătorul. Cunoscută în popor şi sub denumirile de Sânziene sau Drăgaica ea a fost fixată cu 6 luni înainte de Naşterea Domnului fie şi pentru cuvintele rostite de Sfântul Ioan cu referire la Mântuitorul Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan III, 30) pentru că de acum durata zilei va scădea din punct de vedere astronomic. Ce trebuie să reţinem de la sfântul Ioan este modelul pe care ni l-a oferit prin viaţa sa. El este în primul rând rod al rugăciunii părinţilor săi şi aşa trebuie privit fiecare copil nou-născut, ca binecuvântare din partea lui Dumnezeu pentru cei ce au devenit părinţi. Este un om care şi-a asumat viaţa, rolul său; caracterul său nu a acceptat vreo abatere de la normele morale ale vieţii de familie, fapt ce i-a adus şi moartea. Considerat ca model pentru vieţuitorii din mănăstire prin asprimea vieţii, traiul în pustie, precaritatea hranei – un om ce a postit foarte mult şi, nu în ultimul rând şi îmbrăcămintea îi dezvăluie o parte din modul său de vieţuire, pentru noi cei ce trăim în lume este pildă de rugăciune şi de sfinţenie. De menţionat ar fi faptul că primii ucenici ai Mântuitorului Hristos: Sfinţii Apostoli Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan au fost ucenici ai lui. Lecţia oferită de Sfântul Ioan Botezătorul a fost lecţia smereniei în preajma Mântuitorului Hristos şi pentru aceasta tot poporul l-a socotit ca fiind prooroc (Matei XXI, 26). Biserica a păstrat această credinţă şi i-a oferit un loc aparte prin slujbele închinate lui, prin zidirea de biserici ce îl au drept ocrotitor, prin frecvenţa numelui său în rândul creştinilor şi nu în ultimul rând prin zilele de sărbătoare în care îl cinstim şi ne rugăm lui ca el să mijloacească înaintea lui Dumnezeu pentru noi.

 

Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi