Duminica dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh este cunoscută în Biserica Ortodoxă drept a Sfinţilor Părinţi de la Primul Sinod Ecumenic ce a avut loc în anul 325 la Niceea. Pericopele citite în cadrul Sfintei Liturghii, Sfânta Evanghelie respectiv Apostolul sunt unele ce scot în evidenţă adevărurile, credinţa fundamentală a religiei creştine şi anume un singur Dumnezeu dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

 

Pericopa evanghelică a acestei duminici din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan capitolul 17, verstele 1-13 reprezintă un fragment din ceea ce este cunoscut în limbajul teologic drept „rugăciunea arhierească” a Mântuitorului Hristos. Această rugăciune a fost rostită de Domnul nostru Iisus Hristos înainte de patima Sa în grădina Ghetsimani. Este o rugăciune adresată lui Dumnezeu-Tatăl de Mântuitorul Hristos pentru Sine, pentru Apostolii Săi spre a fi întăriţi pe drumul pe care au mers şi pe care vor merge în continuare după Învierea Sa şi nu în ultimul rând pentru toţi cei ce vor crede cuvântului predicii lor, adică oamenilor din toate timpurile şi toate locurile care au crezut în cuvântul Evangheliei propovăduit cu timp şi fără timp de Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora: episcopi, preoţi şi diaconi. Acest pasaj din Evanghelia a patra ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca având slavă „mai înainte de a fi lumea”, ne prezintă activitatea Sa, El arătând lumii pe Dumnezeul cel adevărat şi pe Sine, Fiul Său Cel Unul-Născut trimis în lume spre mântuirea acesteia.

 

Pe sfinţii Săi apostoli cât a fost cu ei i-a învăţat, i-a păzit, iar acum înainte de a se despărţi de ei înainte de patima Sa se roagă pentru ca ei să fie păziţi de cel-viclean, să fie sfinţiţi întru adevăr, să-l păzească şi să-l transmită mai departe nedeformat. La rândul ei pasajul din Faptele Apostolilor e o parte tot dintr-o cuvântare de despărţire dar a Sfântului Apostol Pavel înainte de a pleca din Efes după trei ani de propovăduire. El se adresează clerului de acolo cerându-le să păzească dreapta învăţătură a Bisericii pe care a câştigat-o cu însăşi sângele Său, jertfa Sa de pe cruce şi să o propovăduiască aşa cum au primit-o. Îi avertizează însă că „dintre voi se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20, 30).

 

Despre unii din aceşti bărbaţi care au predicat altceva decât ceea ce au primit se face amintire când vorbim despre Sfinţii Părinţi dar ca apărători ai dreptei credinţe. Primul sinod Ecumenic a apărat dumnezeirea Mântuitorului Hristos contestată îndelung de preotul Arie din Alexandria, prin tulburările pe care le-a adus în Biserică învăţând unele lucruri eronate. Astfel el susţinea că Hristos Domnul nu este Dumnezeu ci El ar fi fost creat în timp din nimic, nefiind din aceeaşi fiinţă cu Creatorul. Contrar acestei învăţături Sfinţii Părinţi ai Bisericii au arătat că Mântuitorul Hristos este Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl. Deşi la o primă vedere prin însăşi denumirile de Tată şi Fiu se presupune existenţa unui timp în care Fiul nu a existat, aşa cum Arie învăţa, cei 318 părinţi de la acest prim sinod a toată creştinătatea au arătat că există unele adevăruri care îl reflectă pe Dumnezeu în infinitatea Sa atât pe cât ne este cu putinţă nouă oamenilor a afirma.

 

Însemnătatea acestei Duminici este una subliniată prin însăşi învăţătura afirmată. Înainte de Înălţarea la cer Mântuitorul Hristos le-a spus apostolilor Săi că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor prin Duhul Sfânt. Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi este cea care îi călăuzeşte pe clerici în primirea şi transmiterea dreptei învăţături dar şi pe fiecare din noi ne duce spre Hristos Dumnezeu. Ceea ce trebuie să reţinem din lecturile biblice ale acestei duminici este că suntem datori să ne cunoaştem credinţa prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, prin lecturarea Sfintei Scripturi dar interpretarea ei este oferită în mod corect doar de preoţii Bisericii. Atât timp cât ne asumăm condiţia de laici, de mireni trebuie să fim conştienţi de însemnătatea ierarhiei în rolul mântuirii noastre pentru că ei au primit la hirotoniei această responsabilitate de a ne călăuzi pe calea ce duce spre Dumnezeu.